Istoricul Mădălin Hodor, de la CNSAS, Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate, și cercetătorul independent american Roland O. Thomasson contestă implicarea URSS în Revoluția anti-comunistă din decembrie ’89. Ipoteza este cuprinsă în rechizitoriul de 501 pagini întocmit de fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu în Dosarul „Revoluția din ’89”.
Ce susține procurorul militar Pițu
Potrivit fostului procuror militar Cătălin Ranco Pițu, rețeaua de influență a GRU/KGB în România ar fi avut două componente: aripa militară și aripa politică.
Din aripa militară ar fi făcut parte:
- gl. Ioniţă Ion
- gl. Nicolae Militaru
- gl. Gheorghe Logofătu
- gl. Victor Atanasie Stănculescu
- gl. Ștefan Kostyal
- gl. Vasile Ionel
- gl. Nicolae Eftimescu
- cpt. rang I Radu Nicolae
- gl. mr. Grigore Ghiță
- gl. Kostyal Ştefan
- gl. Dumitru Pletos
- gl. Paul Șarpe
- gl. Traian Liviu Ciubăncan
- gl. Marin Pancea
- gl. Paul Cheler
Aripa politică ar fi fost compusă din:
- Ion Iliescu
- Virgil Măgureanu
- Petre Roman
- Gelu Voican Voiculescu
- Silviu Brucan
- Dan Iosif
- Cazimir Ionescu
- Mircea Dinescu
- Emil Cico Dumitrescu.
Reproducem cele mai relevante pasaje din rechizitoriul Pițu:
„Probatoriul administrat a relevat că, pe fondul degenerării relaţiilor bilaterale dintre RSR şi URSS (degradare survenită ulterior momentului „Praga 1968”), urmare, inclusiv, a gravelor erori de politică internă (ce au produs o stare de nemulţumire profundă şi generală) s-a format şi a evoluat în timp o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae, dar menţinerea României în sfera de influenţă a URSS.
Această grupare a fost formată atât din civili (latura politică), cât şi din militari (latura militară), cu toţii marginalizaţi într-un fel sau altul prin deciziile fostului preşedinte (Nicolae Ceaușescu- n. red.).
Componenţii grupului au aparţinut principalelor două filoane militare (MApN şi DSS), de la nivel mediu până la vârf, dar şi structurilor civile ale statului român.
Desigur, nu doar membrii acestui grup au manifestat atitudini ostile regimului Ceauşescu, însă prin funcţiile deţinute (implicit, influenţele exercitate), dar mai ales prin raportare la evoluţia istorică (începând cu 22 decembrie 1989), se poate afirma, fără echivoc, faptul că acest grup s-a dovedit eficient în demersul său.
Analiza declaraţiilor de mai sus, evidenţiază mai multe aspecte:
- este conturat filosovietismul componenţilor grupului dizident.
- componenţii acestui grup, prin funcţiile deţinute, puteau exercita influenţe
majore, atât cu caracter militar, cât şi cu caracter civil. Se observă că latura militară era
compusă din ofiţeri superiori cu funcţii la vârful ierarhiilor MApN şi DSS, dar şi din ofiţeri
ce au deţinut funcţii la nivel mediu. Latura civilă era formată din persoane cu funcţii ce
permiteau exercitarea de influenţă asupra tuturor mediilor civile, inclusiv asupra elitelor
culturale. - aripa politică, ce-şi subordona aripa militară, era condusă de Iliescu Ion.
- aripa militară a fost iniţial condusă de generalul Ioniţă Ion (fost ministru al Apărării), iar după moartea acestuia, de generalul Militaru Nicolae care, urma ca începând cu 22 decembrie 1989 să aibă un rol foarte important în desfăşurarea evenimentelor, fiind impus de Iliescu Ion în funcţia de ministru al Apărării.
Toţi componenţii „grupului Iliescu” au preluat puterea totală în stat. Iliescu Ion a fost preşedintele României pentru o perioadă de 10 ani. Generalii Stănculescu Victor Atanasie şi Militaru Nicolae au deţinut în mod succesiv funcţia de ministru al Apărării.
Citește și:
SERIAL | INFLUENȚA RUSĂ ÎN ROMÂNIA. Rechizitoriul „Revoluției din ’89”: Cine făcea parte din Rețeaua GRU/KGB, care a acaparat puterea și care „este activă și în prezent” (ep. 1)
SERIAL | INFLUENȚA RUSĂ ÎN ROMÂNIA. Rechizitoriul „Revoluției din ’89”: Cum s-au evaporat microfilmele Unității anti- KGB. Rolul lui Virgil Măgureanu (ep. 2)
SERIAL | INFLUENȚA RUSĂ ÎN ROMÂNIA. Rechizitoriul „Revoluției din ’89” este contestat. Cercetători și istorici independenți au demontat ipoteza „Militaru – GRU” (ep. 3)
Măgureanu Virgil a fost iniţial consilier al preşedintelui Iliescu Ion, iar apoi primul director al principalului serviciu de informaţii al României – SRI. Vasile Ionel, a fost numit de Iliescu Ion în funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei, iar apoi consilier prezidenţial.
Generalul Kostyal Ştefan şi-a reprimit gradul de general maior după ce a fost degradat în anul 1970 la gradul de soldat ca urmare a colaborării cu serviciile de spionaj sovietice.
Dumitrescu (Cico) Emil a fost numit în funcţia de secretar de stat în Ministerul de Interne şi apoi de consilier de stat la Administraţia Prezidenţială. La scurt timp după preluarea puterii de către CFSN, condus de Iliescu Ion, a fost reactivat un număr important de generali şi ofiţeri superiori, cu toţii filosovietici.”
Ce susțin cercetătorii independenți
Mădălin Hodor, Andrei Ursu și Roland O. Thomasson, contestatarii rechizitoriului întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, și-au prezentat argumentele în volumul „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989”.
De la bun început, autorii remarcă: „Securitatea a pierdut bătălia pentru salvarea regimului comunist al dictatorului Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989. Dar, deocamdată, a câștigat războiul pentru modul în care decembrie 1989 este înțeles și judecat.
Nu există o dovadă mai bună și mai amară a acestei afirmații decât obiectul capitolului de față: rechizitoriul de 501 pagini din Dosarul Revoluției din 5 aprilie 2019 întocmit de procurorii militari.
Rechizitoriul îi acuză pe fostul președinte al României, Ion Iliescu (1990-1996 și 2000-2004), și pe alții, inclusiv pe fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu (1990), de „crime împotriva umanității”.
E vorba de „862 de morți și 2.150 de răniți” (p. 456), crime comise după ce Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit din București pe 22 decembrie 1989, la prânz. Inculpații sunt acuzați că au creat „o diversiune teroristă” împotriva loialiștilor „inexistenți” ai lui Ceaușescu în perioada 22-31 decembrie 1989.
Scopul lor ar fi fost de a legitima confiscarea puterii și de a acoperi rolul Armatei în vărsarea de sânge care a precedat răsturnarea lui Ceaușescu. Nestor Rateș a descris această narațiune drept teoria „războiului de operetă”
Aceasta ar putea fi numită și „schimbarea regimului printr-o operațiune de tip război de diversiune”. Ar fi așadar teoria conform căreia primul act al celor care au confiscat puterea, actul care i-a adus la putere, ar fi fost crearea unui război diversionist, în acest caz unul fals.”
Neconcordanțe logice
Cei trei semnalează și o serie de neconcordanțe logice în susținerile procurorului Cătălin Ranco Pițu:
„De ce n-au oprit sovieticii căderea comunismului în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG, țări mai dezvoltate și strategice decât România? Erau practic ocupate și rușii n-ar fi avut nevoie nici de turiști KGB-iști și nici de comploturi filosovietice și diversioniste „locale”?
Răspunsul este elementar și ține de faptele istorice. Încă din 1987, Gorbaciov recunoscuse public că glasnostul și perestroika datorau mult „socialismului cu față umană” a lui Dubček. Pe 4 decembrie 1989, Gorbaciov le relata celorlalți conducători ai țărilor participante la Pactul de la Varșovia despre întâlnirea pe care tocmai o avusese cu președintele american George Bush în Malta, unde discutaseră despre reunificarea Germaniei și retragerea trupelor sovietice din Europa de Est.
Contrar fabulației lui Ceaușescu, a Securității și a multor amatori de teorii conspiraționiste, pe insula mediteraneeană cei doi lideri nu și-au împărțit din nou „sferele de influență”.
Despre România aproape că nici nu s-a vorbit la Malta. Stau mărturie documentele – făcute publice în ultimii ani – ale celor două mari puteri, printre care și stenogramele întâlnirii. Cele două versiuni, sovietică și americană, coincid.
A doua zi după întâlnirea din Malta, Gorbaciov și ceilalți lideri ai țărilor Pactului de la Varșovia se întâlneau la Moscova. Liderul sovietic făcea un anunț dramatic: retragerea trupelor sovietice din țările Pactului „va trebui să aibă loc ca parte a negocierilor de dezarmare europeană”. O dezarmare pe care Gorbaciov și-o dorea cu prioritate, realizând că pierderea hegemoniei mondiale și cvasicolapsul economic al imperiului pe care încerca să-l reformeze fuseseră cauzate nu în mică măsură de pierderea cursei înarmărilor.
Gorbaciov mai declara oficial, pentru prima oară și fără echivoc, că „Uniunea Sovietică regreta invazia Cehoslovaciei”. Adică o „repudiere oficială a doctrinei «Brejnev», principiul Kremlinului de a interveni pentru oprirea oricărui proces de decomunizare”.
Concluzia tripletei Pițu – Hodor/ Ursu/ Thomasson
„Rechizitoriul în discuție este încununarea tragică a unui proces de rescriere a istoriei care durează de 30 de ani: dovada ultimă a reușitei fostei Securități în a-și impune propria versiune a evenimentelor din decembrie 1989 nu numai la nivel mediatic, ci și juridic.
Este greu de crezut că mulți dintre cei care au lăudat acest document l-au și citit. Mai probabil este că, pentru mulți oameni de bună- credință, inculparea lui Ion Iliescu și a asociaților acestuia a fost de ajuns, „un pas în direcția bună”.
Respectivii inculpați sunt oricum cu adevărat vinovați pentru unele dintre cele mai întunecate capitole ale „democrației originale” românești de la începutul anilor ’90, inclusiv violențele – și acestea cu caracter esențialmente politic – din timpul Mineriadei din 13-15 iunie 1990.
Dacă s-ar fi străduit să citească și să analizeze însă cu atenție rechizitoriul, acei oameni de bună-credință ar fi fost șocați de frecvența mărturiilor provenite de la nomenclaturiștii fostului regim Ceaușescu și în special de la foști securiști.
O privire atentă descoperă că argumentele prezentate de rechizitoriu nu sunt noi, ci reciclări ale unei dezinformări diseminate de membrii fostei Securități încă de la începutul anilor ’90, în încercarea de a se disculpa pe ei înșiși și instituția din care au făcut parte.
Mai mult, mărturiile, inclusiv cele păstrate în documentele oficiale ignorate de autorii rechizitoriului, spun o poveste total diferită, una care indică vinovăția lui Nicolae Ceaușescu și a fostei Securități.
Cât timp trebuie să mai aștepte românii până când aceste adevăruri dificile vor fi devoalate ? Până când adevărații vinovați se vor bucura de impunitate din partea magistraților chemați să facă dreptate victimelor din decembrie 1989?
Treizeci de ani – un timp mai lung decât „Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceaușescu – se pare că nu au fost de ajuns. Securitatea a continuat diversiunea teroristă din decembrie 1989 cu o diversiune informațională, care s-o disimuleze pe prima și să „încâlcească” Revoluția.
Rechizitoriul SPM din 5 aprilie 2019 este o culminare a acestei mistificări, la rândul său o diversiune – de data aceasta, juridică.”
Articolul face parte dintr-un serial „Independent news”, care-și propune să scoată la iveală cele mai relevante informații despre influența Rusiei în România post- decembristă.
