Rechizitoriul de 501 pagini al procurorului militar Cătălin Ranco Pițu din Dosarul „Revoluției” este contestat, în marea lui majoritate, de istoricul Mădălin Hodor, de la CNSAS, de Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis de Securitate, și de cercetătorul independent american Roland O. Thomasson.
Cei trei au scris volumul „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989”, în care au inserat un capitol intitulat „Cum a câștigat Securitatea războiul pentru istoria lui decembrie 1989. O analiză bazată pe probe a rechizitoriului din 5 aprilie 2019 din Dosarul Revoluției”.
În volumul sus- menționat autorii demontează acuzațiile de „spionaj” aduse generalului Nicolae Militaru.
Reproducem cele mai importante pasaje din carte: „În legătură cu generalul Nicolae Militaru s-au vehiculat suspiciuni că ar fi fost agent GRU (agenția sovietică de contrainformații militare).
Ceea ce se știe este că, în perioada când s-a intensificat cultul lui Nicolae Ceaușescu, acesta l-a scos pe general dintr-o poziție de comandă a Armatei.
Militaru a recunoscut deschis că a participat la o încercare de înlăturare a lui Ceaușescu în 1984 și că pregătea o alta, care ar fi trebuit să aibă loc în februarie 1990, cu o organizație numită Frontul Salvării Naționale.
Din „grupul civil” al acestui front ar fi făcut parte și Ion Iliescu și Silviu Brucan. Iliescu a negat existența acestui „complot”, iar Brucan, după cum se vede pe filmul constituirii FSN-ului în seara de 22 decembrie de la CC, considera că „Frontul” lui Militaru nu avusese audiență și impact („Nimeni nu știe de el”).
Într-un interviu la BBC din 1994, Militaru recunoștea deschis că a avut o întrevedere cu consulul sovietic la consulatul din Constanța, unde a pus problema, ipotetică, a poziției URSS în cazul unei „mișcări pentru înlăturarea lui Ceaușescu”.
În interviul realizat cu doi ani înainte de moartea sa, Militaru declara că a primit asigurări (conforme, de altfel, cu poziția publică a lui Gorbaciov în acei ani) privind „neamestecul URSS în treburile interne ale României” și că „niciodată nu se va repeta ceea ce s-a întâmplat în august 68, în Cehoslovacia”. Se mai știe un fapt important, de altfel elementar: Militaru era urmărit de Securitate în anii ’80.
După spusele lui, „în seara de 17 decembrie [1989], pe la miezul nopții”, a fost vizitat de „un maior
de Securitate” care ar fi fost „legătura” lui „cu un grup din Securitatea română”, grup care ar fi făcut parte din „Front”. Maiorul de Securitate l-ar fi „rugat să nu părăsească domiciliul nici ziua, nici noaptea”, pentru că „viața i-ar fi fost în pericol”.
Despre „legătura” lui Militaru cu Securitatea
Pentru a înțelege acest aspect al relatării lui Militaru, trebuie amintit că în interiorul DSS se exercita un control cvasiabsolut asupra cadrelor sale.
Din dosarele aflate la CNSAS se desprinde o metodologie de lucru a Securității prin care toți membrii săi erau supravegheați de alți securiști, inclusiv prin Direcția a IV-a (Contrainformații militare), tehnică operativă (T.O.), șefi și colegi.
De aceea este mult mai probabil ca maiorul despre care Militaru presupunea (sau pretindea) că era „legătura” lui cu „Frontul” să fi fost de fapt ofițerul lui de „obiectiv”, făcând un clasic „joc operativ” acoperit.
Iată alte câteva argumente în favoarea unei atari interpretări:
– era imposibil ca mișcările lui Militaru să nu fi fost cunoscute îndeaproape de Securitate, având în vedere interesul de care se bucura din partea dictatorului și legătura cu sovieticii de la Constanța. Se știe că Militaru era „lucrat informativ”, fiind urmărit îndeaproape prin filaj, așa cum era urmărit și Ion Iliescu, un alt „tovarăș” căzut în dizgrație și devenit periculos pentru Ceaușescu, în principal
tot din cauza paranoiei acestuia față de cei cu „legături” cu Moscova. Iliescu însuși a fost urmărit în permanență de Securitate1, inclusiv pe 21-22 decembrie;
– printre alte misiuni de „apărători de nădejde ai cuceririlor revoluționare ale eroicului nostru popor”, „la cotele de exigență formulate de comandantul suprem”1, USLA monitoriza cu precizie toate intrările și ieșirile din ambasadele și consulatele străine, preocupându-se nu atât de paza lor împotriva atentatelor, cât de prevenirea intrării „în sediile misiunilor a persoanelor din categoria celor date în consemn ori care aveau asupra lor materiale cu conținut necorespunzător”. Or, ca „dat afară din Armată” chiar de Ceaușescu, este de presupus că Militaru era „dat în consemn”;
– este neverosimilă ideea că acel maior de Securitate („legătura” cu „Frontul” a lui Militaru) ar fi fost atât de „îngrijorat” pentru viața lui Militaru încât să-l fi pus pe acesta în gardă (expunându-se pe sine!) cu privire la un fantomatic „pericol pentru viața” generalului. Și asta într-un moment în care întreaga Securitate era în alertă și îi aresta pe disidenții considerați „potențiali lideri ai mișcărilor huliganice” (vezi subcapitolul „Arestarea potențialilor capi ai Revoluției” de la pp. 125-126).
Analizând mărturisirea și antecedentele generalului Militaru, putem trage concluzia că Securitatea știa de mișcările sale și ale presupusului Front.
Citește și:
SERIAL | INFLUENȚA RUSĂ ÎN ROMÂNIA. Rechizitoriul „Revoluției din ’89”: Cine făcea parte din Rețeaua GRU/KGB, care a acaparat puterea și care „este activă și în prezent” (ep. 1)
SERIAL | INFLUENȚA RUSĂ ÎN ROMÂNIA. Rechizitoriul „Revoluției din ’89”: Cum s-au evaporat microfilmele Unității anti- KGB. Rolul lui Virgil Măgureanu (ep. 2)
Probabil că nu l-au arestat din mai multe motive:
– nu l-au considerat destul de periculos, mai ales atât timp cât generalul intrase, posibil fără să știe, în „jocul operativ” al Securității. Ipoteza e susținută și de încrederea pe care încă o avea Militaru, în 1994, în fosta lui „legătură”. Aici nu este exclus ca posibila „iluzie de grandoare” de care generalul poate că n-a fost străin (vezi lamentabila sa campanie prezidențială din ’96, când a obținut 0,2% din voturi) să-l fi făcut să supraliciteze gradul de pregătire sau de importanță a „complotului” său. O astfel de evaluare ar explica și ironiile lui Brucan legate de acest subiect;
– tocmai datorită „jocului operativ”, Securitatea știa că Militaru va sta „cuminte” în caz de revoltă populară. Ceea ce s-a și întâmplat, cel puțin inițial: în momentul când, după izbucnirea revoltei la Timișoara, a fost „rugat să nu părăsească domiciliul nici ziua, nici noaptea”, generalul s-a „conformat recomandărilor” și „nu a ieșit din casă” timp de cinci zile. (Frica astfel indusă – că putea fi „lichidat oricând” – a fost, de fapt, ridicolă, întrucât Securitatea l-ar fi putut asasina, evident, și la el în casă, dacă Ceaușescu ar fi dorit acest lucru);
– Ceaușescu a renunțat să-l aresteze pe Militaru și pentru a evita o reacție de la Moscova, ținând cont de episodul de la consulatul URSS din Constanța. Ceea ce nu însemna, evident, că Militaru ar fi fost spion GRU. Mai mult, rezultatul întâlnirii, respectiv asigurarea primită de Militaru de la consulul sovietic că „niciodată nu se va repeta ceea ce s-a întâmplat în august ’68, în Cehoslovacia”, trebuie că a fost de fapt liniștitor pentru dictatorul de la București.
Autodenunțul
Un presupus dosar „Corbii” al Securității n-a fost, din câte știm, făcut public și nu este disponibil la CNSAS.
Istoricul Petre Opriș are în vedere un presupus „autodenunț” al lui Militaru din 1978 ca „spion GRU” (și acesta de negăsit în spațiul public), în baza declarațiile generalilor Constantin Olteanu și Nicolae Pleșiță.
Însă pe aceeași pagină, ca răspuns la întrebarea unui cititor, chiar Petre Opriș pune sub semnul întrebării cele două surse ale sale, acceptând că „prezumția” sa nu este susținută cu fapte sau file de dosar. Cu toată stima ce i-o purtăm domnului Opriș, propunem o altă interpretare a acelor surse, coroborate și cu alte mărturii.
Așa cum au remarcat și alții, faptul că „autodenunțul” lui Militaru n-a fost făcut public de Securitate, care încerca de 30 de ani să-l demaște pe autor ca „trădător de neam”, ridică un semn de întrebare important în ce privește autenticitatea sa.
Dar să vedem ce se știe despre acel „autodenunț”. El ar fi survenit în urma unei întâlniri a generalilor români cu cei sovietici în perioada 14-19 februarie 1978 la Mangalia- Nord cu ocazia unei „aplicații operativ-strategice, pe hartă, pe linia Pactului de la Varșovia”. Conform relatărilor lui Nicolae Militaru, generalii sovietici „s-au pronunțat împotriva politicii externe a României și a lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care se poziționează România în cadrul Pactului de la Varșovia”.
Generalul român nu ar fi răspuns. însă conform memoriilor lui Constantin Olteanu, generalul Nicolae Pleșiță l-ar fi sfătuit pe Militaru să se autodenunțe, ca urmare a „situației grave create”, că este „colaborator al unor organe de informații sovietice”. Iar acesta din urmă, prompt, ar fi făcut-o.
Asta deși Nicolae Pleșiță i-ar fi spus lui Olteanu: „Nea Costică să știi că Nicu [Nicolae Militaru] nu este trădător, îl cunosc bine! ”. Atât de „prietenesc” a fost sfatul lui Pleșiță, încât acesta l-a și informat, la fel de prompt, pe Nicolae Ceaușescu. Concluzia lui Olteanu este relevantă: „Dacă nu intervenea acel sfat «prietenesc» al generalului Nicolae Pleșiță, era posibil ca lucrurile să se oprească aici”.
Constantin Olteanu a fost în până în ultima clipă un înalt demnitar al regimului Ceaușescu. Funcția lui în 1989 era de secretar al CC al PCR pentru propagandă și presă (20 mai 1988 – octombrie 1989), apoi pentru relații externe. Ne îndoim de credibilitatea șefului cu propaganda (internă sau externă) al lui Ceaușescu, mai ales atunci când acesta încearcă să disculpe Securitatea (invocând
un autodenunț al lui Nicolae Militaru pe care nimeni altcineva nu l-a văzut).
1. În studiul amintit, Constantin Corneanu adaugă această notă de subsol în legătură cu presupusul autodenunț: „Plicul cu autodenunțul lui Nicolae Militaru a rămas în posesia ministrului Ion Coman și a fost predat în martie 1980 lui Constantin Olteanu, la preluarea funcției de ministru al Apărării Naționale. în decembrie 1985, plicul a fost predat, din nou, lui Ion Coman, și nu generalului- colonel Vasile Milea, noul ministru al Apărării Naționale (cf. Constantin Olteanu, op. cit., p. 124).
Într-o astfel de situație se naște o întrebare: a fost Nicolae Militaru agent secret al GRU sau doar un susținător al politicii URSS în cadrul Pactului de la Varșovia și în lume?
Inexistenta în circuitul istoriografie a unor documente din dosarele Direcției a IV-a Contrainformații Militare a DSS cu referire la Nicolae Militaru amplifică misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și externe a lui Nicolae Ceaușescu, și KGB & GRU, ca instrumente de putere ale Uniunii Sovietice”.
Documentul ar fi rămas în posesia ministrului Ion Coman, deși este improbabil ca șeful Securității Tudor Postelnicu să nu fi avut o copie în momentul când l-a anchetat pe Militaru în sediul CC, în 1984, pentru presupusul complot menit să-l răstoarne pe Ceaușescu.
Din aceleași memorii ale lui Olteanu ar rezulta că Direcția a IV-a a Securității (Contrainformații militare) a pretins că n-a știut de conținutul discuției de la Mangalia Nord, lucru de care Olteanu însuși se îndoia. Cert este că Ceaușescu a mai așteptat câteva luni pentru a-l schimba pe Militaru din funcție, oferindu-i postul de ministru adjunct într-un minister civil. Și încă șase ani (și-o anchetă a lui Postelnicu) până când Militaru și-a pierdut și postul de membru supleant al CC al PCR.
Pe lângă suspiciunea legată de absența presupusului autodenunț, nu putem decât să ne îndoim de veridicitatea detaliilor emise de Olteanu și Pleșiță, în sine contradictorii. De pildă, nu se înțelege de ce, dacă cei doi nu-l considerau „trădător” pe Militaru, l-ar fi convins totuși să se demaște că atare. Și, evident, de ce acesta ar fi acceptat?
De asemenea, e greu de crezut că un „spion GRU” recunoscut (deci trădător de țară) ar mai fi fost acceptat de dictator, încă șase ani, ca membru supleant al CC al PCR (!).
Din aceste considerente, tindem să credem că un astfel de dosar de spion propriu-zis n-a existat. Cât despre perioada petrecută de Nicolae Militaru la Academia Militară din Moscova, să nu uităm că majoritatea ofițerilor români de vârf din acea vreme fuseseră școliți în URSS. Inclusiv Iulian Vlad’.
De ce l-a pedepsit Ceaușescu pe Militaru
O mărturie relevantă care, dacă e adevărată, explică în mod cert traiectoria lui Militaru este cea a generalului Mircea Mocanu, fost comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT).
Mărturia este veridică prin aceea că se suprapune cu datele cunoscute ale personajelor implicate. Mai mult, ea explică în mod plauzibil secretul păstrat de Ceaușescu asupra motivelor pentru care l-a îndepărtat pe Militaru din Armată.
Iată ce spune Mircea Mocanu: Teoria că generalul Militaru, pe o terasă, la un restaurant, ar fi transmis secrete militare unei femei care reprezenta KGB-ul este o invenție, o făcătură a Securității.
Nu avea ce să transmită URSS-ului. Nu avea ce să știe.
Una la mână: ce a comandat el? El a fost comandant la Armata de la București. Or, Armata asta era pusă unde se găsea de către sovietici. După război, ei au stabilit locul fiecărui regiment.
Doi la mână: în fiecare primăvară, anual, până în 1989, se trimiteau, de la Marele Stat – Major, la Moscova, la Comandamentul Unificat, text, hartă și tabele cu Forțele Armate Române. Iar tehnica de luptă nu numai că o aveam de la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă.
Și atunci, ce secrete știa el?
– Și atunci de unde i s-a tras ?
– Vă spun eu de unde! Când a venit ultima oară Brejnev la București, după ce a coborât din avion, a salutat garda, s-a cântat imnul. A trecut la strâns mâini. Au fost întâi Comitetul Central și guvernul, câțiva activiști, după ei urmând reprezentanții Armatei.
Eram așa: primul, generalul Militaru, reprezentând Armata de uscat; al doilea, generalul Mocanu, reprezentând apărarea antiaeriană; ai treilea, generalul Zărnescu, reprezentând aviația militară; și al patrulea, contraamiralul Dinu – el era la DIA, dar era îmbrăcat marinar și reprezenta marina.
Ceaușescu îl însoțea pe Brejnev. Brejnev abia își țâra picioarele, abia dădea mâna cu noi. Era terminat, consumat! între ultimul din guvern și generalul Militaru era cam un metru și jumătate.
Când Brejnev a ajuns în dreptul lui Militaru, Militaru a salutat și a zis în limba rusă: „Să trăiți, tovarășe mareșal al Uniunii Sovietice ! ”. Ceaușescu a făcut ochii mari. Dar a trecut mai departe! A plecat, s-a terminat vizita. În scurt timp, Militaru a fost eliberat din funcția de comandant al Armatei de la București și numit în funcția de adjunct al ministrului Construcțiilor Industriale.
În paranteză fie spus, în 1977, în timpul stagiului militar la o unitate de radiolocație, unul dintre autorii acestui studiu a putut constata direct că echipamentele românești de detectare a unei invazii aviatice străine erau de producție sovietică de pe la 1950 – aparent scoase din uzul Armatei Roșii. Aceleași echipamente le-am regăsit și în 1983, în timpul stagiului de după terminarea facultății. Un motiv în plus să-i dăm crezare generalului Mocanu când spune că „tehnica de luptă nu numai că o aveam de la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă”,
întrebându-se, retoric, „atunci, ce secrete știa el [Militaru]?”
Articolul face parte dintr-un serial „Independent news”, care-și propune să scoată la iveală cele mai relevante informații despre influența Rusiei în România post- decembristă.
