Există momente în relațiile transatlantice când o frază spusă într-un interviu spune mai mult decât un summit întreg. „Ori lucrați cu noi, ori nu” este una dintre acele fraze. A spus-o Andrew Puzder, ambasadorul SUA pe lângă Uniunea Europeană, într-un interviu exclusiv acordat Euractiv la începutul lunii mai 2026, în contextul în care Comisia Europeană se pregătea să lanseze un pachet legislativ de suveranitate tehnologică.
Mesajul nu a fost diplomatic, ci mai degrabă a fost un avertisment direct, dacă UE merge înainte cu legile care protejează companiile europene de cloud și semiconductori în detrimentul celor americane, acordul comercial UE-SUA intră în pericol.
Formularea lui Puzder nu este retorică accidentală, ci este expresia condensată a celei mai profunde tensiuni structurale din relația transatlantică de după era marilor acorduri comerciale, unde Europa vrea să-și construiască autonomia tehnologică, iar America consideră că tocmai de la companiile sale europene încearcă să devină mai autonome.
Ce propune Comisia Europeană și de ce contează
Pachetul tech de suveranitate al Comisiei, așteptat la finele lunii mai 2026, include două componente principale printr-o revizuire a Legii Cipurilor europene (European Chips Act) și o nouă legislație denumită Cloud and AI Development Act – CAIDA. Ambele urmăresc același obiectiv declarat, anume stimularea infrastructurii locale și reducerea dependenței de tehnologia străină.
Dacă banii contribuabililor europeni finanțează construcția de centre de date sau fabrici de cipuri, acești bani ar trebui să creeze capacitate europeană, nu să subvenționeze indirect expansiunea companiilor americane în Europa.
Din perspectiva Bruxelles-ului are precedent, iar SUA au făcut exact același lucru prin Legea CHIPS din 2022 și prin Inflation Reduction Act, ambele cu prevederi explicite care condiționau accesul la subvenții de producția pe teritoriu american. Europa a protestat atunci, iar acum încearcă să replice modelul.
Din perspectiva Washingtonului, ecuația arată complet diferit. Marii furnizori de cloud pentru Europa sunt, aproape în totalitate, americani, Amazon Web Services, Microsoft Azure și Google Cloud dețin împreună circa 65-70% din piața europeană de cloud. Intel, Qualcomm, Nvidia furnizează o proporție covârșitoare din cipurile folosite în Europa.
O lege care rezervă achizițiile publice pentru „companii europene” echivalează, în ochii administrației americane, cu excluderea din piața europeană a unor companii care deja operează masiv acolo.
Franța și Germania urmează să publice în iunie 2026 criterii comune pentru suveranitate tehnologică, adică teoretic, un semnal că cele mai mari economii ale blocului vor să standardizeze la nivel bilateral înainte ca Comisia să o facă la nivel european.
Ce vrea Washington-ul cu adevărat
Dincolo de disputa concretă p rivind subvențiile, există o dezbatere filosofică mai profundă între abordarea americană și cea europeană a rolului statului în economie.
Puzder a articulat-o cu o claritate pe care diplomații o evită de obicei: „Calea corectă de a spori competitivitatea UE este dereglementarea.” Rezumatul preferat al abordării americane, conform aceluiași: „Dă-te la o parte și lasă sectorul privat să facă ce știe.”, o expresie mai degrabă din sfera capitalismului acut trivial.
Administrația Trump a aplicat-o și intern, în SUA, prin reduceri masive de reglementare în sectoarele financiar, energetic și, relevant pentru contextul actual, în cel al inteligenței artificiale.
Faptul că același mesaj este transmis acum Europei arată că Washington nu vede criza ca pe o problemă de comunicare sau de interpretare juridică a unui acord comercial, ci o vede ca pe o divergență de model economic.
Companiile americane de tech au reușit să domine piața globală tocmai pentru că au operat în medii cu reglementare ușoară și concurență deschisă. Europa ar trebui să creeze aceleași condiții pentru propriile companii, nu să restricționeze concurența americană.
Cine controlează infrastructura digitală a Europei în deceniile următoare
Dincolo de disputa imediată despre subvenții, există o miză de lungă durată care explică de ce ambele părți sunt atât de ferme în pozițiile lor.
Europa produce azi aproximativ 10% din semiconductorii globali, în scădere față de 24% cât producea în 1990. Nu are un furnizor de cloud la scară globală, iar dependența de tehnologie americană nu este o alegere politică, ci este rezultatul a trei decenii de subinvestiție în industria tehnologică europeană și de predominanță a logicii consumatorului pe piața unică față de logica producătorului industrial.
Dacă Europa nu construiește acum o capacitate proprie în cipuri, cloud și AI, domenii considerate infrastructură critică a secolului XXI, la fel cum electricitatea sau rețelele de cale ferată erau infrastructura critică a secolului XX riscă să devină dependent structural de doi sau trei furnizori externi în sectoarele cele mai strategice ale economiei sale.
Washingtonul nu contestă că Europa are dreptul să-și construiască o industrie de tehnologie proprie. Contestă că o poate face prin excluderea competitorilor americani de la subvenții publice, pe care o consideră protecționism ilegal, cât și o strategie condamnată să eșueze, pentru că pe termen scurt, capacitatea industrială nu apare prin decret legislativ.
Europa nu va construi o industrie de cipuri competitivă fără politici industriale active, piața liberă nu a produs-o în ultimii 30 de ani. Dar nici o lege care rezervă subvențiile pentru companii europene nu va crea peste noapte un ecosistem de inovație capabil să concureze cu Silicon Valley.
Un conflict în fază incipientă
Ambasadorul Puzder a concluzionat, în interviul pentru Euractiv, cu o propunere alternativă, în loc să urmărească o agendă de suveranitate tehnologică, UE „ar fi mai bine” să devină parteneră cu SUA în dezvoltarea și construcția de cipuri AI și centre de date, pe fondul „Ori lucrezi cu noi, ori nu.”
Cooperarea transatlantică în producția de semiconductori avansați, prin inițiative comune SUA-UE, parteneriate de cercetare, standarde comune poate fi mai eficientă pe termen scurt decât construirea de la zero a unei capacități europene independente.
Dar ea presupune că Europa este dispusă să accepte că „parteneriatul” cu SUA în domeniul tehnologic înseamnă, în practică, cumpărarea de cipuri americane, utilizarea de cloud american și operarea conform standardelor americane cu o autonomie operațională, nu structurală.
Aceasta este exact dilema pe care Comisia încearcă să o rezolve prin pachetul tehnologic de suveranitate. Nu pentru că Europa urăște îndeosebi tehnologia americană, ci pentru că a înțeles, târziu dar real, că dependența de infrastructura digitală a unui singur partener extern, oricât de prietenos, este o vulnerabilitate pe care nicio politică industrială serioasă nu și-o poate permite.
Disputa care urmează între Comisia Europeană, care va prezenta pachetul tehnologic în mai 2026, și administrația Trump, care a transmis clar că îl consideră incompatibil cu practicile și dorințele lor nu va fi rezolvată rapid.
Ea definește, de fapt, întrebarea centrală a relației transatlantice pentru deceniul următor, poate Europa să fie atât aliata strategică a SUA, cât și un competitor economic autonom în sectoarele tehologice de vârf? Și, dacă nu, care dintre cele două este mai importantă?
