„Pe vremuri, șefii intrau cu buldozerul, la intimidare în magistrații tineri. Azi, se lucrează cu mănuși, fin, în tăcere. Ți se dă de înțeles”, a scris pe Facebook regizorul Tudor Giurgiu, după ce a comparat documentarul „Recorder” cu filmul său „De ce eu?”, inspirat de povestea tragică a sinuciderii procurorului Cristian Panait, victimă a lipsei de independență a Justiției în anii 2000.
„Independent news” reproduce integral postarea regizorului Tudor Giurgiu:
„În justiție, ne-am întors în anii 2000. După vizionarea excelentului documentar Recorder despre justiția capturată, e clar că ne-am întors în timp. Acum vreo 25 de ani.
Am făcut „De ce eu?”, inspirat din sinuciderea tânărului procuror Cristian Panait din 2002, după o lungă documentare, care mi-a dat șansa să pricep cum funcționa atunci sistemul judiciar și complicitatea cu politicul.
Nu-s mari diferențe între ce se întâmpla atunci și acum deși, aparent, ai zice că sistemul s-a schimbat din temelii.
Pe vremuri, șefii intrau cu buldozerul, la intimidare în magistrații tineri. Azi, se lucrează cu mănuși, fin, în tăcere. Ți se dă de înțeles.
Acum – independența justiției e nulă, am putut bine vedea în film.
Atunci – Procurorul General îi înlătura de la Parchet pe tinerii procurori (Budușan, Dobocan) care deranjau lucrând la dosarele prietenilor politici ai regimului Iliescu sau dosarul FNI.
Acum – judecătorii sunt mutați/delegați/transferați de către șefi înaintea soluționării unor dosare importante cu prejudicii majore. Iar dosarul se reia de la zero și se tergiversează.
Atunci – procurori tineri și dornici de confirmare erau aduși în Parchet pe delegări de 2 luni, care apoi se prelungeau cu acordul părților, Sub continua amenințare că te puteai întoarce de unde ai venit dacă nu te lăsai folosit de spiritul diabolic al sefilor din Parchet.
Cu ce e mai diferită mafioțeala practicată azi de dna Savonea & her gang din Curtea de Apel? Cu nimic.
În 2001, procurorul Cristian Panait (foto) primea „indicaţii preţioase” de la diverse persoane sus- puse pentru a lăsa în pace dosarul judecătoarei Tatulescu, protejata fostului șef CSM Lupașcu. Mai mult, era ameninţat că va fi mutat la altă secţie a Parchetului sau i se va lua dosarul.
Pe atunci, nu existau decât raporturi de subordonare. Orice procuror știa că șeful ierarhic îți poate infirma ordonanța, soluția dată. Depindeai de șef. Care îți putea lua oricând dosarul.
Azi, sistemul e la fel de controlat. Procurorii DNA sunt zburați din instituție, dosarele le sunt luate și mușamalizate. Conducerea Curții de Apel găsește toate tertipurile pentru a ajunge la prescripții în cazul dosarelor de mare corupție.
Iar CSM sub Lia Savonea a devenit practic o instituție total împotriva principiului independenței judecătorilor. Cazul d-nelor Panioglu și Guluțanu, excluse din magistratură de CSM pentru că și-au păstrat coloana vertebrală și nu au răspuns la presiuni, e demn de o continuare la „De ce eu?”. Ele vorbeau în presă acum 3 ani de un „grup de criminalitate organizată din interiorul justiției”. Azi, după vizionarea materialului Recorder, avem vreun dubiu că nu e așa?
Dacă tot vorbim de modul în care s-a făcut justiție în România ultimilor ani, să nu uităm de imixtiunile serviciilor în activitatea DNA, cu largul concurs și binecuvântatea foștilor șefi, cât și faptul că deputata Vicol Nordis a ajuns să conducă Comisia Juridică a Camerei. Noaptea minții.
După sinuciderea lui Panait, un coleg procuror, anonim, a lansat un blog (Proiect Procuror Panait), îl găsiți încă AICI. Am găsit acolo un text care m-a bântuit o vreme:
„Justiția nu are eroi. Nu are caractere puternice, destine de excepție, oameni hotărâți să spuna liber lucrurilor pe nume. Procurorii și judecătorii se complac în comoditatea bleagă a unei profesii care le asigură securitatea față de orice factor extern. Cum ar fi de exemplu față de societate, adică de oameni, care din când în când mai ridică problema răspunderii și a responsabilității. Nu putem avea eroi, fiindcă sistemul îi atacă și îi obligă să devină martiri. Știm cât de urâte sunt lucrurile văzute din interior.”
Văzându-i însă în documentar pe cei care au acceptat să vorbească franc despre mizeria din jur începi să crezi că mai există speranță.
Colacul de salvare nu va veni de la Nicușor Dan sau Bolojan, cum mulți scriu în comentarii. Ci de la cei mulți din sistem care nu trebuie să mai accepte controlarea și capturarea justiției.
Și de la noi toți, care trebuie să arătăm, once for good, că așa nu se mai poate.
Camil Petrescu scria pe vremuri: „În afară de conștiință, totul e bestialitate”.
