Am făcut recent un experiment mental despre alinierea mai formală a României la Statele Unite. Evident, acesta a fost doar atât, un simplu experiment de gândire și nimic mai mult. După ce am observat discuțiile generate de propunerile lui Donald Trump pe această temă, am decis să examinez de ce Occidentul respinge instinctiv chiar și deplasările teritoriale pașnice – în special într-o epocă de tensiuni în creștere între Vest și Est.
Astăzi, într-o epocă de turbulențe globale, de la invazia Rusiei în Ucraina, la expansiunea maritimă a Chinei și amenințările la adresa Taiwanului, ne-am putea aștepta ca factorii de decizie occidentali să ia cel puțin în considerare realinieri teritoriale pașnice atunci când se oferă consimțământul reciproc.
Cu toate acestea, corul de denunțuri care a întâmpinat ideea reînviată a lui Donald Trump de a cumpăra Groenlanda dezvăluie o aversiune profundă în capitalele occidentale. Acest lucru subliniază o reticență mai largă de a recunoaște orice schimbare în geopolitică sau integritate teritorială.
De la hotărârea postbelică, la vinovăția colonială
Așa cum experiențele trecute ale unei persoane, bune sau rele, modelează acea persoană, tot așa trecutul națiunilor le modelează viitorul.
Ororile celui de-Al Doilea Război Mondial au condus la o hotărâre internațională conform căreia frontierele nu ar trebui să mai fie niciodată modificate, dând naștere unor norme de drept internațional, precum Carta Națiunilor Unite.
În deceniile următoare, Războiul Rece a adăugat și mai multă rigiditate, deoarece orice modificare a liniilor teritoriale a fost văzută ca o schimbare a sferelor ideologice de influență. Puterile vest-europene, după ce au sculptat continente în timpul erei coloniale, au îmbrățișat sanctitatea frontierelor existente pentru a evita acuzațiile de neoimperialism, consolidând anxietățile post- colonialism.
În acest cadru, cred că a apărut un „sindrom al vinovăției coloniale”. Acest lucru a făcut de neconceput ca fostele imperii să pară că revendică terenuri sau că sculptează noi teritorii. Ideile care amintesc de Achiziția de Louisiana sau de Achiziția de Alaska li se par acum multora din Vest naive, dacă nu chiar ofensatoare, subliniind și mai mult sensibilitatea din jurul „Historical Justice”.
Tabu-ul tranzacțiilor teritoriale și rigiditatea occidentală
Din punct de vedere istoric, statele au recurs la vânzări, închirieri sau tratate pentru a gestiona frontierele. În epoca feudală a Europei, de exemplu, regatele se extindeau sau se contractau în mod regulat. Astfel de transferuri voluntare au oferit odată modalități pragmatice de prevenire sau soluționare a conflictelor, un principiu care ar putea, într-o anumită măsură, să rezoneze chiar și în anumite scenarii moderne. Cu toate acestea, propunerea de a cumpăra Groenlanda a fost respinsă aproape imediat, ca și cum simpla noțiune de transfer pașnic de terenuri încălca coduri morale nerostite.
În același timp, puteri precum Rusia, China și, într-o oarecare măsură, India, funcționează pe baza unor ipoteze diferite. Pentru acestea, teritoriul este fluid, modelat de capacitatea militară, puterea economică și revendicările istorice. Poziția Beijingului cu privire la Taiwan sau activitățile sale din Marea Chinei de Sud reflectă disponibilitatea de a redesena frontierele.
Anexarea Crimeei de către Rusia, cu încălcarea directă a normelor internaționale, a fost justificată pe plan intern ca fiind repararea unei „greșeli istorice”. India, de asemenea, și-a afirmat pretențiile de-a lungul frontierelor sale cu Pakistanul. Acestea sunt mișcări care încalcă în mod clar dreptul internațional și trebuie condamnate ferm de democrațiile occidentale, iar scenariile sunt total diferite din punct de vedere substanțial de domeniul de aplicare al acestei analize.
Ceea ce vreau să subliniez este că, în timp ce Occidentul se agață de harta de după 1945, alții consideră frontierele ca fiind negociabile. Refuzul occidental de a lua măcar în considerare modificări pașnice ale frontierelor contrastează cu realpolitik-ul puterilor emergente. Acest lucru sugerează că puritatea doctrinară poate împiedica angajamentul proactiv față de noile realități, un exemplu clasic de „political blind spots”.
Prin această abordare, Occidentul își poate limita capacitatea de adaptare. Istoria ne arată că imperiile care au rezistat evoluției pragmatice s-au prăbușit adesea: Imperiul Roman nu a reușit să integreze forțele externe; Imperiul Bizantin nu a putut să se adapteze dinamicii în schimbare și, în cele din urmă, a cedat în fața expansiunii otomane; iar Imperiul Britanic, în ciuda extinderii sale globale, a renunțat încet la dominații sub o presiune tot mai mare. Fiecare exemplu evidențiază pericolele nereușitei de a echilibra principiile cu #Lecțiile istorice în materie de adaptabilitate.
Cred că lumea occidentală se confruntă cu un paradox: ar trebui să susțină inviolabilitatea frontierelor ca principiu absolut, chiar și în timp ce rivalii, care nu sunt împovărați de astfel de inhibiții morale, remodelează peisajul geopolitic.
În timp ce Occidentul dezbate dacă depășirea anumitor limite etice este permisă, alți actori le-au depășit deja, impunând noi fapte pe teren. Această paralizie morală riscă să cedeze viitorul celor care nu împărtășesc aceleași principii ale democrației.
În cazul în care principiile sunt aplicate atât de rigid încât împiedică adaptarea sensibilă, civilizația occidentală ar putea deveni spectatorul propriei sale dispariții strategice. Istoria arată că marile puteri care nu reușesc să anticipeze și să răspundă la scenariile strategic dilemma se află adesea la mila unor actori mai decisivi.
Groenlanda, dilema occidentală
Groenlanda reprezintă un exemplu perfect al acestei dileme occidentale. Valoarea sa strategică este incontestabilă. Rutele maritime arctice se deschid, resursele minerale sunt abundente, iar Statele Unite au acolo interese militare clare și permanente.
Cu toate acestea, orice dezbatere formală privind transferul de suveranitate sau negocierea unui parteneriat economic la scară largă a fost respinsă sumar. Evident, retorica lui Donald Trump nu ajută: cred că astfel de discuții ar trebui purtate prin canale diplomatice, nu cu voce tare. Între timp, puterile în ascensiune nu ezită să urmărească schimbări similare prin forță, ocolind dezbaterile care ocupă atât de mult Occidentul. Procedând astfel, factorii de decizie occidentali expun un punct orb critic – unul care îi lasă nepregătiți atunci când alții preiau inițiativa. Rezultatul este un vid de „geopolitical reality” care poate fi umplut de actori mai puțin împovărați de valori morale sau democratice.
UE se confruntă cu o dilemă similară. Ea rămâne un proiect neterminat – prea centralizată pentru independența națională, prea fragmentată pentru puterea strategică. Procesul său decizional este lent, politicile sunt greoaie, iar răspunsurile sunt ineficiente într-o lume care se mișcă rapid. O federație ar putea rezolva această problemă, simplificând guvernanța și consolidând influența economică și geopolitică.
Cu toate acestea, statele membre opun rezistență, agățându-se de suveranitate în detrimentul eficienței. În timp ce SUA, China și Rusia acționează cu o unitate decisivă, ezitările Europei îi slăbesc poziția. La fel cum rigiditatea Occidentului în ceea ce privește frontierele îi limitează adaptabilitatea, refuzul UE de a evolua îi amenință relevanța globală. Agățarea de structuri învechite – teritoriale sau birocratice – nu face decât să accelereze declinul.„european dilemma”.
Reimaginarea unui Occident mai agil
Devotamentul Occidentului față de principiile morale a contribuit la reconstrucția unei lumi devastate după 1945. Cu toate acestea, într-un mediu geopolitic în schimbare rapidă, aderența rigidă la ideea că frontierele nu trebuie să se schimbe niciodată, chiar și prin mijloace pașnice și democratice, se poate dovedi mioapă.
Refuzul de a explora ajustări teritoriale bine reglementate și consensuale riscă să lase Occidentul la mila celor care nu împărtășesc rezervele sale. Alegerea nu este între absolutul moral și expansiunea nechibzuită, ci mai degrabă între „civilizational decline” și adaptarea atentă.
Dacă națiunile occidentale continuă să trateze orice discuție privind modificarea frontierelor ca pe un tabu, ele vor fi nepregătite atunci când se vor confrunta cu concurenți dispuși să își impună propriile hărți redesenate.
Recunoașterea posibilității unor realinieri voluntare și reciproc avantajoase nu subminează principiile dreptului internațional; poate fi, dimpotrivă, cel mai bun mod de a le susține într-o lume în care liniile, atât fizice, cât și conceptuale, sunt din ce în ce mai neclare.
În cele din urmă, întrebarea este dacă Occidentul va modela ordinea emergentă sau va fi modelat de aceasta, dacă se va adapta sau va rămâne blocat într-un status quo care nu mai reflectă realitatea. Și, în orice caz, totul trebuie făcut cu mijloace și proceduri diplomatice clare.
