Ultima rundă de provocări rusești, inaugurată de incursiunea pe scară largă a dronelor în Polonia pe 10 septembrie, a provocat agitație în rândul europenilor. Au urmat alte incidente cu drone în țările baltice, Scandinavia, România și Danemarca.
Un avion rus a zburat chiar la marginea spațiului aerian estonian, provocând panică generalizată în NATO; GPS-ul este bruiat; alegerile sunt ținta atacurilor cibernetice, cum s-a întâmplat în Moldova; cablurile submarine sunt cartografiate și tăiate; spioni și sabotori ruși sunt descoperiți. Se pare că nu există sfârșit pentru răutățile Rusiei pe continent – doar o agravare a acestora.
Incidentul din Polonia a tulburat atât de mult aliații încât aceștia au invocat consultările prevăzute la Articolul 4 din Tratatul NATO, pentru a noua oară în întreaga istorie a Alianței. Acest lucru a dus la o nouă „activitate militară” a NATO, cu numele de cod Operațiunea Eastern Sentry, pentru a consolida securitatea aeriană și capacitatea de reacție a aliaților. Dar de fiecare dată când Alianța pune în aplicare noi măsuri, rușii ridică miza și găsesc noi modalități de a testa și hărțui apărarea noastră.
Impactul asupra opiniei publice europene este palpabil, iar acesta este, de fapt, scopul războiului hibrid. Indignarea se amestecă cu teama față de ceea ce ar putea face inamicul în continuare, cu confuzia privind modul de reacție fără a declanșa un război total și cu sentimentul apăsător că Europa este prea slabă și nu are opțiuni bune.
În ciuda retoricii dure și a declarațiilor de hotărâre, nervii sunt tensionați de convingerea că Rusia „câștigă” într-un fel cu campania sa de agresiune în zona gri, sub pragul de intervenție, modelând – suprimând – reacția Europei și obținând un avantaj psihologic care, în cele din urmă, se traduce în avantaj politic.
Impunitatea poate conferi rușilor o aură de superioritate și control asupra escaladării conflictului, intimidând membrii mai slabi ai Alianței și erodând încrederea populației în capacitatea NATO de a asigura o securitate adecvată. În cel mai rău caz, aceasta poate duce la paranoia cu privire la infiltrarea rușilor și la presupusa lor capacitate de a paraliza infrastructura noastră critică și serviciile publice după bunul lor plac, ceea ce generează haos și paralizie în situații de criză.
Deci, ce ar trebui să facem în această privință? Pe scurt, răspunsul cel mai eficient este să ne păstrăm calmul și să minimizăm problema, nu să o amplificăm. Acest lucru înseamnă doar să nu cedăm isteriei, nu să „nu răspundem”. Dimpotrivă: agresiunea trebuie contracarată cu noi măsuri de securitate – programul Eastern Sentry al NATO este o măsură bună – iar vulnerabilitățile trebuie identificate și remediate în mod constant. Da, din păcate, această situație implică un joc constant de-a șoarecele și pisica, o anumită consumare de atenție și resurse și un anumit nivel de tensiune, atât timp cât se poate vedea. (Doar o schimbare fundamentală în relațiile politice ale Rusiei cu Occidentul poate pune capăt acestui comportament.)
Toate acestea sunt sustenabile din punct de vedere material, având în vedere amploarea Alianței. Ne putem permite cu ușurință să ne consolidăm securitatea aeriană, maritimă și terestră în jurul frontierelor și infrastructurii naționale, fără a mai menționa capacitățile noastre de război informațional. Tehnologiile, precum laserele și supravegherea spațială mai bună și mai persistentă, vor ajuta din ce în ce mai mult împotriva incursiunilor dronelor și pentru monitorizarea amenințărilor, de exemplu.
Trucul constă în gestionarea impactului politic al războiului hibrid rus, nu a celui practic, care, prin definiție, poate fi doar marginal (altfel ar trece în război deschis). Aceasta este în mare măsură o chestiune de narațiune strategică și ar trebui să se bazeze pe o înțelegere și o comunicare clară a unui fapt fundamental: războiul hibrid nu funcționează. Eșuează la toate nivelurile și este, de fapt, contraproductiv pentru cel care îl practică.
În primul rând, merită subliniat încă o dată că, din punct de vedere material, războiul hibrid nu are nicio șansă de a aplica adversarului o lovitură strategică debilitantă. La celălalt capăt al spectrului, rușii lansează de ani de zile mii de drone și rachete asupra infrastructurii ucrainene, fără a afecta în mod fundamental capacitatea Ucrainei de a se apăra. În comparație cu acest lucru, actele aleatorii de sabotaj efectuate în zonele din spatele frontului occidental ar avea un impact mult mai redus, chiar dacă ar exista o „val” de astfel de acte.
Dar este puțin probabil ca un astfel de val să se producă la o scară serioasă. Capacitatea Rusiei de a infiltra și menține o rețea foarte mare de astfel de sabotori în toată Europa, astfel încât să constituie o amenințare de importanță strategică, este extrem de limitată. La fel ca în cazul teroriștilor, cu cât rețeaua este mai mare, cu atât este mai dificil să se evite detectarea și suprimarea de către propriile noastre servicii de securitate. Da, atacurile ocazionale cu incendii și exploziile izolate la unele fabrici de armament din țări precum Germania, Bulgaria sau Marea Britanie ar putea provoca agitație și chiar unele pierderi regretabile, dar nu ar fi decisive în niciun fel și ar duce doar la o creștere a securității și vigilenței.
Un alt termen de comparație util aici ar putea fi activitățile partizane și de „rezistență clandestină” din teritoriile ocupate de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acestea au avut loc la o scară mult mai largă, de la Franța la Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Uniunea Sovietică, și, desigur, se desfășurau pe teritoriul partizanilor înșiși. Și totuși, deși au înregistrat succese notabile și au cauzat uneori inconveniente reale forțelor germane, nu aceste activități au câștigat războiul, iar absența lor nu ar fi afectat rezultatul, ci cel mult l-ar fi întârziat.
În al doilea rând, componenta informațională și politică a războiului hibrid rus, care include interferența electorală, nu numai că este un eșec constant, dar este și contraproductivă pentru Kremlin. Nu există nicio țară europeană în care se poată afirma cu seriozitate, și cu atât mai puțin dovedi, că interferența rusă, în sine, a modificat cursul vreunei alegeri.
Acest lucru se datorează faptului că, de peste un deceniu, de la Maidan, Occidentul și-a dezvoltat și perfecționat capacitatea și instrumentele de detectare și combatere a războiului informațional rus. De fapt, a avut atât de mult succes în acest sens, încât este pe cale să egaleze rușii în ceea ce privește suprimarea libertăților și impunerea supravegherii și controlului autoritar asupra propriilor noastre societăți.
Acest lucru este devastator pentru democrația europeană, care devine acum o farsă – atunci când nu este anulată complet, cum s-a întâmplat în cazul alegerilor din România din decembrie anul trecut. Dar are avantajul de a asigura regimurile occidentale și de a îngreuna „subminarea democrației noastre” de către ruși, atunci când se confruntă cu un adversar care folosește acum unele dintre propriile lor metode.
În plus, războiul informațional rus a eșuat pentru Moscova, producând daune colaterale grave tocmai în rândul forțelor politice de opoziție europene pe care ar trebui să le „favorizeze”. Ca reacție la operațiunile eșuate de interferență politică ale Rusiei, vechile elite europene au reușit să facă eticheta „prorusească” atât toxică, cât și ușor de aplicat. Aceasta s-a transformat acum într-un instrument puternic pentru menținerea status quo-ului politic în întreaga UE și pentru justificarea aproape oricărei forme de represiune politică internă împotriva naționaliștilor populiști – exact opusul a ceea ce Kremlinul și-ar dori din motive proprii.
Rușii, inclusiv strămoșii lor sovietici, se ocupă de acest joc de mult timp. Pe tot parcursul Războiului Rece, s-a recunoscut că aveau o teorie mult mai sofisticată și, într-adevăr, o structură operațională pentru a duce războiul informațional și psihologic-politic împotriva Occidentului, ajutați de aparatul lor superior de spionaj și subversiune comunistă. Dar acest lucru nu i-a ajutat prea mult, deoarece valoarea strategică a acestor activități a fost constant supraevaluată. Același lucru este valabil și astăzi.
Articolul a fost preluat din „Brussels signal”.
