Când vine vorba despre autonomia copiilor de 2-5 ani, ea se deprinde prin lecții constante, nu prin sprijin necondiționat. Părintele este cel care face trecerea de la a-și ajuta copilul la a-l deprinde cu ce are de făcut.
E vorba de o trecere treptată și, uneori, îndelungată, de la „micul prinț” la „micul imitator”, care observă, copiază și învață, și apoi la „micul manager” al propriilor nevoi, rutine, alegeri.
Spuneam că e o etapă îndelungată – da, la fel ca procesul de învățare a vorbirii: copilul este expus constant comunicării ani de zile până când ajunge să vorbească și să interacționeze.
Cum ar fi să stabilim niște repere în dezvoltarea autonomiei – din perspectiva copilului?
1. Primul pas: copiii observă, adulții sunt modele (vor, nu vor) – Copiii sunt fascinați de ceea ce fac adulții, de la cuiul bătut cu ciocanul în perete până la prepararea unei salate.
2. Dacă tot suntem modele, să fim disciplinați – Rutinele stabile și repetitive ale adulților le arată copiilor că există un mod de a face lucrurile. Când, în sfârșit, copilul s-a prins că în spatele acțiunilor sunt niște „proceduri”, le va aplica. Imperfect, dar constant. Își va pune încălțămintea pe poliță și cu tata, și ca tata. Când îi va pune pe poliță și pe ai lui tata, înțelegi ca părinte că repetă pentru a se bucura de reușită.
3. Transferul progresiv al controlului – De la „te ajută mama!” la „ia uite cum reușești singur!”, copiii încep să devină protagoniști ai propriilor sarcini.
4. Practica independentă – Momentul magic începe când copilul extinde spontan sfera sarcinilor, exersează singur, bucurându-se de efort. Greșelile inevitabile fac lucrurile interesante; nu corectați, copilul are nevoie să se simtă bine în sarcină. A luat farfuria din care a mâncat și a dus-o la chiuvetă. Ura! A scăpat-o în chiuvetă și s-a spart? Nu-i bai, face parte din proces.
5. Auto-masterizarea – Când succesul vine (uneori trec luni, ani) și copilul reușește ceva de unul singur, priviți-l în ochi și lăudați-l până îi strălucesc. Este un moment esențial în mica poveste de viață a viitorului „explorator”.
Cinci exemple de autonomie vizibilă la vârste între 2-5 ani
1. Alegerea hainelor (da, inclusiv tricoul cu dinozauri la un eveniment pentru care i-ați cumpărat costum sau rochiță).
2. Strângerea jucăriilor, chiar dacă începutul înseamnă să le bage pe toate într-un colț.
3. Exprimarea nevoilor: „mi-e sete” sau „n-am chef de broccoli”. Formele elaborate și politicoase vin anul ăsta, iar dacă nu, anul viitor.
4. Mâncatul independent – începe cu prima lingură care ajunge la gură… goală, conținutul fiind pe jos, și se încheie cu autoservirea din oala cu exact atâta ciorbă câtă știe deja că îi trebuie.
5. Participarea la rutine simple, cum ar fi spălatul pe dinți (cu pasta stoarsă excesiv pe periuță sau direct în chiuvetă). Dușul zilnic va lăsa toată baia udă până spre adolescență.
În loc de concluzie…
Ținta finală se lasă urmărită de-a lungul copilăriei. În momentul în care veți auzi de la propriul copil „Lasă-mă pe mine” sau „Fac eu!”, orice s-ar întâmpla, oricâte ați avea pe lista de sarcini proprii, respectați instrucțiunea venită pe un ton serios. Căci e o sarcină importantă care vă revine: să dați drumul la autonomie.