Noua Strategie Națională de Apărare pentru 2025–2030 lansează conceptul de „independență solidară”. Un termen interesant, la prima vedere, compatibil cu o lume tot mai nesigură, în care țările vor să fie atât suverane, cât și conectate. Pe fond, însă, conceptul ridică o problemă serioasă: România transmite aliaților săi strategici un mesaj de ambiguitate.
Strategia, lansată în dezbatere publică de către președintele Nicușor Dan, descrie „independența solidară” ca pe o combinație urmărirea responsabilă a propriilor interese și respectarea angajamentelor față de aliați. Formula încercă să concilieze suveranitatea cu cooperarea. În teorie, nimic greșit. În practică, însă, formularea este suficient de ambiguă încât să trezească suspiciuni.
Alianțele nu funcționează pe baza preferințelor, ci pe baza obligațiilor. Tratatul NATO, parteneriatele strategice cu Statele Unite sau cu alte state europene nu sunt gesturi facultative, ci angajamente ferme, asumate în fața unor parteneri care, la rândul lor, și-au construit propriile politici de securitate pe prezumția că România este un actor previzibil. Orice nuanțare poate fi interpretată drept o fisură în această predictibilitate. Ce înseamnă, de fapt, „independența solidară”? Colaborăm cu aliații când considerăm oportun? Acționăm singuri când ni se pare necesar?
Problema nu este că România își afirmă dreptul de a-și proteja interesul național. Orice stat matur face asta. Problema este modul în care documentul sugerează că interesul național ar putea deveni, la nevoie, un motiv de a devia de la angajamentele pe care ni le-am luat în fața aliaților. Acest lucru nu trece niciodată neobservat. În capitalele pe care Bucureștiul se bazează pentru propria securitate – Washington, Londra, Berlin, Paris – astfel de nuanțe sunt citite cu lupa. Pentru ele, „solidaritatea” este o valoare de tip on/off: ori ești acolo când e nevoie, ori nu ești.
De aceea, introducerea unei categorii intermediare, în care România poate opera „independent” atunci când i se pare potrivit, riscă să reactiveze vechi îndoieli despre statornicia noastră strategică. Suntem o țară care, istoric, a oscilat între garanții externe și tentația de a juca pe cont propriu. Și nu am câștigat niciodată atunci când am ales a doua variantă.
Mai mult: statutul României în lume nu este suficient de robust încât să-și permită mesaje interpretabile. Încă ne luptăm pentru influență reală în UE, pentru modernizarea Armatei, pentru consolidarea relației cu SUA, pentru credibilitatea în vecinătatea estică. Într-un asemenea context, orice ambiguitate strategică ar putea deveni un cost: politic, militar, economic și reputațional.
Când un aliat dă semne de inconsecvență, aliații săi ridică sprânceana. Când un stat lasă impresia că tratatele sunt aplicate neuniform, ceilalți încep să-și recalibreze așteptările față de el. Iar România nu-și poate permite luxul de a fi privită ca un actor ale cărui angajamente depind de interpretări conjuncturale ale interesului național.
Adevărata independență nu se construiește prin inventarea unor formule elastice, ci prin predictibilitate, seriozitate și coerență. Iar adevărata solidaritate nu are nevoie de adjective. Dacă vrem să fim luați în serios, trebuie să spunem pe șleau: România își respectă angajamentele fără excepții. Abia apoi putem vorbi despre interes național – unul integrat, nu paralel cu arhitectura de securitate din care facem parte.
Conceptul de „independență solidară” ar fi trebuit să clarifice direcția României. În schimb, riscă să adâncească o dilemă: suntem un aliat care contează sau un aliat care negociază, permanent, limitele propriei loialități? Dacă autorii Strategiei nu vor elimina această ambiguitate, vom continua să plătim scump pentru o terminologie care, în loc să consolideze poziția României, o transformă într-o sursă de îngrijorare pentru exact acei actori de care depinde securitatea noastră.
Iar asta înseamnă că „independența solidară” riscă să devină, înainte de a fi aplicată, un cost strategic pe care România nu și-l permite.
