Una dintre consecințele tot mai clare ale războiului declanșat de Rusia este apropierea mai multor țări de Uniunea Europeană, inclusiv cu dorința de a adera cu drepturi depline. Exemple se regăsesc inclusiv printre țările care, istoric, au refuzat cooptarea, precum Norvegia sau Islanda. Totodată, state precum Canada, care nici nu se află pe continentul european, sunt presate de opinia publică în această direcție.
Anii de dinaintea invaziei din februarie 2022 pot fi caracterizați de o letargie pronunțată a statelor membre UE, în privința voinței acestora de a coopta noi țări în Uniune.
La vremea aceea, Europa încă încerca să gestioneze criza declanșată de ieșirea Regatului Unit din UE, care a produs reverberații puternice și risca să declanșeze un nou val de referendumuri în mai multe țări, pe tema unui „exit” din Uniune.
Șocul atacului rusesc și frica provocată de noi astfel de operațiuni a schimbat însă radical percepția și, în mod inevitabil, tot mai multe state și-au reconsiderat strategia de politică externă.
Poate mai important, însă, este schimbarea de paradigmă de la Bruxelles, respectiv deschiderea față de aderarea altor țări. După valurile succesive de aderare, din anii 90 și 2000, cea mai recentă țară intrată fiind Croația, în 2013, guvernele statelor membre, mai ales cele din vestul continentului, nu au mai dorit să primească alte state. Așa se explică progresul minimal înregistrat în acel deceniu.
Inclusiv după februarie 2022, ezitarea și lipsa de angajament se manifestau din plin. Fenomenul se reflectă perfect în afirmația lui Emmanuel Macron, din mai 2022, cum că va dura decenii întregi pentru ca Ucraina să poată adera la UE.
Desigur, vorbele președintele francez au stârnit multă furie, dat fiind faptul că mii de ucraineni plătiseră deja cu viața pentru ca țara să poate intra în familia europeană.
Macron și-a ajustat mult discursul, devenind unul dintre cei mai vocali susținători ai Kievului, inclusiv pe tema aderării la UE. În iunie 2024, el a precizat că își dorește ca, până la finalul lunii, Ucraina să înceapă negocierile de aderare.
Schimbarea sa de optică reflectă aproape „la indigo” metamorfozarea viziunii establishment-ului de la Bruxelles, care a pus lucrurile în mișcare.
Norvegia, marea sceptică din trecut
La cursurile de drept european sau de istoria Uniunii Europene, Norvegia este mereu invocată drept exemplul clasic al unei țări care a refuzat să adere la Uniunea Europeană. Concret, populația regatului a refuzat de două ori, prin referendum, continuarea procesului de integrare în UE.
Alături de Danemarca, Islanda și Regatul Unit, Norvegia a aplicat în 1961 pentru a deveni membră a Comunității Economice Europene (CEE), așa cum se numea la aceea vreme structura care va deveni Uniunea Europeană.
Cele patru au fost însă respinse în 1963, de către Franța, al cărui președinte, Charles de Gaulle se opunea cooptării britanicilor, justificându-se că ar fi „un cal troian” al americanilor. Victimele colaterale au fost cele trei țări nordice, a căror aderare era legată de Regatul Unit, la fel cum România și Bulgaria au fost în tandem, în 2007, sau în speța Schengen.
În 1967, cele patru țări au încercat din nou să aplice pentru a fi acceptate în CEE, cu același rezultat însă: Charles de Gaulle le-a blocat. Ulterior, peste doi, după moartea președintelui francez, cererea celor patru a fost acceptată, iar negocierile de aderare au început în 1970.
Dacă cetățenii din Danemarca și Regatul Unit au votat atunci masiv pentru aderare, norvegienii au ales (cu 53,51% la 46,49%) să nu facă pasul respectiv. În schimb, țara a rămas membră a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), o structură diferită de Uniunea Europeană.
Povestea nu s-a încheiat acolo. În 1992, AELS și Comunitatea Europeană (numele structurii viitoarei Uniuni Europene) au agreat semnarea tratatului pentru crearea Spațiului Economic European, prin care țările AELS deveneau o parte a Pieței unice europene, sau Piața comună.
Dat fiind acel context, patru state AELS, anume Norvegia, Suedia, Finlanda și Austria au aplicat iar pentru a deveni membre UE. Dacă în cazul celor trei țări din urmă, cetățenii cu drept de vot au aprobat prin referendum apartenența la UE. Norvegienii au respins din nou ideea (cu 52,18%, față de 47,82%). Regatul scandinav a rămas însă în AELS și Spațiul Economic European, iar țara s-a putut astfel bucura de beneficiile lui.
Analiștii au ajuns la concluzia că majoritatea norvegienilor s-au temut că guvernul de la Oslo ar pierde din control asupra rezervelor de gaze naturale și petrol. De asemenea, politica agricolă și piscicolă a Uniunii era considerată un pericol pentru fermieri, care riscau să nu țină pasul cu competitorii europeni.
După criza financiară din 2008, sondajele au indicat o scădere drastică a numărului de cetățeni norvegieni dornici de a adera la UE. Schimbarea s-a produs însă după 2022.
Un studiu din aprilie, printre cele mai recente, arată acum că 41% din cetățenii țării ar vrea să fie admiși în Uniunea Europeană, în timp ce 47% se opun. Este însă cea mai favorabilă cotă din 2009 încoace, ceea ce inevitabil a dus la noi discuții.
Peste o lună de zile, pe 8 septembrie, Norvegia va organiza alegeri parlamentare, care vor fi decisive în privința viitorului lor în UE. Partidul Laburist (centru-stânga), al premierului Jonas Gahr Støre, este cotat cu prima șansă în sondaje, acesta înregistrând o creștere consistentă, după ce fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a fost numit ministru al Finanțelor în februarie.
Laburiștii se numără, alături de rivalii lor istorici de centru-dreapta, Partidul Conservator, printre principale formațiuni susținătoare ale aderării. Cu toate acestea, pentru a forma majoritate, ele au apelat deseori la formațiuni mai mici, care, pentru a accepta să se alăture coaliției, au impus clauze împotriva deschiderii negocierilor cu UE.
Pe partea dreaptă a eșichierului, conservatorii se pare că vor fi devansați de Partidului Progresului, formațiune care se opune redeschiderii negocierilor cu Bruxelles. Dacă acest partid va câștiga alegerile, atunci perspectiva aderării la UE va fi nerealistă.
În cazul în care laburiștii vor triumfa, este foarte posibil ca posibilitatea unui nou referendum să devină o realitate, dată fiind dorința crescândă a norvegienilor, dar mai ales a electoratului propriu. Momentan, nu se hazardează nimeni la Oslo să declare iminent un astfel de vot, așteptându-se trecerea alegerilor parlamentare pentru ca situația să se „așeze”.
Solicitări și din partea altor state
Tot în nordul Europei, instalarea noului guvern la Reykjavik, în 2024, a redeschis posibilitatea ca țara să adere la UE, existând constant o susținere declarată de peste 50% în sondajele din ultimii ani. Neavând o armată proprie și temându-se de posibilitatea ca SUA să nu respecte angajamentele asumate în NATO, islandezii văd apartenența la UE inclusiv ca o garanție de securitate.
Islanda a aplicat în 2009 pentru a adera la UE. Schimbarea de guverne a dus însă, în 2015 la înghețarea negocierilor cu Bruxelles din inițiativa Reykjavik-ului. Alegerile parlamentare din 2024 au adus la putere o coaliție de stânga, cu Partidul Social-Democrat în frunte, din care face parte și prim-ministra Kristrun Frostadottir. Noul executiv și-a luat angajamentul ca, până în 2027, să se organizeze un referendum legat de apartenența la UE.
Oarecum surprinzător, dat fiind faptul că e o țară nord-americană, există tot mai multe voci în Canada care susțin că ar trebui să devină membră a Uniunii Europene. Un sondaj recent arată că 46% din canadieni și-ar dori asta, în timp ce 38% s-ar opune. Pentru moment, Mark Carney a exclus posibilitatea aceasta, precizând însă că dorește o relație mai apropiată cu Bruxellesul, în contextul turbulențelor în relația cu SUA.
Aderarea la UE rămâne o dorință și în rândul multor state est-europene. După 2022, s-au înregistrat progrese vizibile în integrarea mai multor țări. Muntenegru, Albania și Serbia sunt cele mai avansate în această privință, ele având deja mai multe capitole de negociere deschise cu Uniunea. Moldova, Ucraina și Macedonia de Nord așteaptă și ele deschiderea primelor capitole. Bosnia Herțegovina și Georgia au devenit și ele țări candidate, iar Kosovo este considerat un potențial candidat. În schimb, Turcia rămâne cu negocierile blocate de Bruxelles, cel puțin atâta timp cât Recep Tayyip Erdoğan va fi la putere.
