Problemele pe care le vom ridica în acest articol sunt de natură morală și privesc plagiatul. Am ales să punem în lumină această temă controversată și recent tratată în presă într-o manieră echidistantă și obiectivă, făcând abstracție de nume ori detalii concrete despre alte asemenea spețe ieșite în trecut la lumină.
Fără a încuraja în vreun fel frauda, impostura și pedantismul, scopul ultim al prezentei analize este de a vedea în ce măsură aceste etichete pot fi veridic aplicate și în ce fel trebuie abordate astfel de situații pentru ca sentința să reflecte cât mai just realitatea factuală dar și intrinsecă a polemicii.
Etimologic, a plagia provine din latinescul plagiarus ce se traduce prin „răpitor”. O anecdotă relevantă, amuzantă dar și tristă din multe puncte de vedere ne este oferită de primul caz de plagiat cunoscut în spațiul cultural ce a avut loc în anul 80 d.Hr. în Roma. Dat fiind nivelul tehnologic și instituțional limitat la acel moment, recunoașterea pentru creația artistică și academică era primită exclusiv de către primul ce reușea să o disemineze eficient în rândul maselor. Așadar, atunci când creditul pentru mai multe poezii scrise de către poetul roman Martial a fost primit de către rivalul său literar Fidentinus, cel dintâi nu a beneficiat de mijloace legale de protecție a dreptului său de autor. În schimb, a dat naștere altor poezii cu caracter critic și insultător la adresa autorului furtului iar, în conținutul uneia dintre acestea, îl numește chiar plagiarus, deci un răpitor al operei sale.
Într-o lume ideală ne dorim ca furtul intelectual să fie o practica absurdă, ceva rupt dintr-o realitate indezirabilă tuturor, rău famată și eminamente ostracizată social. Din păcate, după cum bine știm cu toții, de prea multe ori cei care recurg la astfel de metode ajung departe în viață. Tindem să tolerăm aceste practici și să nu repudiem instantaneu persoanele ce se fac nu doar acuzate de astfel de metode, ci sunt chiar dovedite.
Credem sincer în necesitatea expunerii acestor oameni. Nu putem evolua și nu ne putem rupe în sfârșit de componenta coruptă și josnică a clasei politice românești dacă nu începem, cel puțin, cu identificarea mincinoșilor intelectuali. Ei sunt cel mai ușor de prins, iar dacă au fraudat un astfel de statut social deosebit de important, titlul de doctor fiind tradițional asociat palierului academic superior, ce fel de credibilitate le putem acorda mesajelor lor ulterioare? La prima vedere, probabil niciuna.
Situația de fapt este una mult mai complicată întrucât există nenumărate spețe de fraudare lipsite de intenție. Nu orice „copiere” ori „traducere” din curpinsul unei teze academice trebuie interpretată ca fiind consecința unei manifestări de rea-credință a autorului. Utilizarea culturii generale reprezintă o componentă vitală a construirii scheletului structural și argumentativ al textului și, aproape întotdeauna, acea sămânță a cunoașterii, deși sădită în memoria sa privită lato sensu, nu vine la pachet și cu sursa ei. Acest fir logic poate fi cel mai des întâlnit în contextul lucrărilor mai vechi unde autorii nu beneficiau de acces liber și neîngrădit la internet și implicit la amplitudinea de surse credibile din mediul online.
Observăm deci că a aplica ștampila relei-credințe și a intenției de a frauda obținerea unui reputat titlu academic nu este o sarcină ușoară. Există în acest sens numeroase mecanisme de verificare a veridicității informației, dar și a sursei ei. Renumele și verticalitatea profesorului coordonator reprezintă, de cele mai multe ori, ponderea cea mai mare a standardului calității. Nu multe minți luminate sunt predispuse să își sacrifice integritatea științifică sau artistică întrucât, în calitate de intelectuali, precum onoarea cuvântului dat, aceasta este singura lor carte de vizită. Mai mult decât atât, alte asemenea somități se implică în procesul de analiză în contextul comisiei de evaluare ce oferă titlul scontat. În fine, ideea ce se dorește a fi intens evidențiată este următoarea – plagiatul presupune intenția certă de a fura. Întâmplarea ca anumite informații din cuprinsul unei teze să nu fie citate ori traduse din alte surse fără acel deziderat lăuntric al autorului de a-și însuși ceva ce nu este al său este, desigur damnabilă, însă nu concludentă ostracizării din mediul academic.
Mai nou există și celebrele programe antiplagiat ce ușurează considerabil sarcina stabilirii originalității. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că a introduce lucrări peste care s-au așezat mai multe decenii de praf în astfel de soft-uri poate fi o greșeală întrucât la momentul respectiv este posibil ca lucrurile să fi stat, cel puțin pe alocuri, distinct. Cu toate acestea, a cita fără a oferi sursa este greșit moralicește, iar norma în sine ce reglementează acest aspect este de suficient de mult timp împământenită în conștiința comună. În momentul de față putem oricând oferi o sursă pentru aproape orice ne dorim să transmitem, prin intermediul internetului ori al inteligenței artificale. Pe vremuri, a oferi rădăcina informației pe care autorii o cunoașteau a fi adevărată, parte a culturii lor generale dobândite, putea reprezenta un efort colosal.
Din toate aceste motive, atunci când punem sub semnul dubitabilului integritatea unei teze epistemice precum și pragul moral al autorului este necesar să ne raportăm nu doar la momentul redactării lucrării, ci și la cariera persoanei, la ceea ce o recomandă în ansamblu. A fost oare posibil să folosească astfel de mijloace josnice de ascensiune pe scara socială de fiecare dată? Diplomele pe care le-a obținut în trecut erau accesibile oricui ori doar acelora dintre noi ce au demonstrat fără nicio urmă de dubiu că merită acel parcurs academic? Acestea sunt întrebări în lipsa cărora ne pripim să judecăm just și integral merituozitatea și verticalitatea cuiva. Dacă în urma analizei mozaicului format din toate aceste date reiese clar modus operandi-ul mișelesc prin care individul își pavează propria ascensiune socială, atunci din toate punctele de vedere el trebuie social taxat.
Imperativitatea coroborării informațiilor obiective despre autor cu lucrarea supusă analizei nu poate fi vreodată temeinic dezbătută, ea având caracter aproape axiomatic. Dacă un reputat profesor în cea de-a o suta sa operă, distins academician ce s-a remarcat prin inovare și a publicat nenumărate alte studii, cursuri, și tratate are în câteva dintre paginile sale informații preluate, poate fi etichetat drept plagiator în ansamblu? Răspunsul ferm este umătorul – NU.
În această speță lipsește cu desăvârșire intenția directă ori chiar indirectă de a se compromite intelectual. Antagonic, dacă o persoană care cu greu a absolvit facultatea, debordând de restanțe și neavând măcar o urmă de predilecții academice, publicistice sau extracurriculare obține titlul de doctor, din ansamblul informațional pur obiectiv, ne putem ralia opiniei conform căreia acea lucrare ar putea fi plagiată, iar titlul obținut pe nedrept.
În urma acestei detaliate creionări a ideii principale vom conchide prin analizarea implicațiilor antidemocratice ale redactării unor atacuri la adresa integrității tezelor de către jurnaliști și, cu atât mai mult, într-un moment atât de sensibil precum cel precursor alegerilor prezidențiale. După cum am remarcat în astfel de studii critice, unul dintre locurile de căpătâi din tribuna lor vertebrală este alocat speculei. Dat fiind momentul de multe ori strategic ales, deși poate bine intenționate, ele se pot înfățișa ca fiind josnice atentate ce vizează credibilitatea autorului. Readucem în atenția dumneavoastră tema recurentă a prezentului articol – dă-i cezarului ce-i al cezarului, fie ea o coroană de lauri, fie una de spini. Dacă într-adevăr plagiatul există, raportat la toate condițiile enumerate mai sus, atunci autorul trebuie să plătească pentru fapta sa.
Accentuăm în acest sens necesitatea unei entități echidistante care să vină și să se pronunțe asupra acuzei. Într-un final, doar un astfel de judecător poate achiesa, credibil, la acuzele aduse academicianului. Tot el este cel mai în măsură să le repudieze. Dacă totuși mobilul ce a determinat aceste avalanșe de evenimente este altul decât unul prin excelență moral, lumina principală trebuie fără drept de apel să se mute asupra integrității jurnalistului, inițiator al acestor episoade. Avem în vedere, după cum bine ne-a obișnuit practica deceniilor anterioare, comenzile de natură politică. Cu titlu exemplificativ însă dintr-o altă zonă conexă, România rămâne țara în care mulți și-au pierdut carierele politice din cauza dosarelor DNA, ei fiind ulterior achitați de justiție.
Din păcate, nu acordăm întotdeauna suficientă atenție prezumției de nevinovăție. Un bun indicator al laturii subiective este cel temporal. De-și făceau apariția în orice alt moment, aceste critici ar fi fost mult mai bine primite și implicit văzute deoarece ar fi fost percepute drept vector al veridicității, o specie a corectitudinii ce joacă un rol esențial nu doar la momentul analizării operei ci pe tot parcursul existenței ei. Dacă lucrările sunt originale, orice anchetă nu poate avea decât un deznodământ optimist. Încurajăm aceste inițiative, cu o singură condiție – autorul lor să nu fie un pion politic ori, dacă este, să își asume această mantie.
Din punct de vedere democratic, astfel de scenarii sunt o încălcare flagrantă dar și o amenințare majoră la adresa status quo ului actual. Presa este o componentă deosebit de importantă a democrației, ea având rolul de distribuitor al informației calitative în rândul cetățenilor. Maniera diseminării trebuie să fie prin excelență obiectivă, iar jurnalistul nu trebuie să răspundă în fața nimănui pentru ceea ce scrie. El este un om liber care, sub egida probității și profesionalismului, își arogă uriașa responsabilitate de a produce știri și analize credibile și mai ales independente, redactate nu la îndemnul sponsorilor ci dintr-un impuls exclusiv personal. În caz contrar, jurnalistul devine un simplu mercenar nedemn de încrederea publicului. Prin asociere, onoarea nu le mai servește drept pavăză și trebuie huiduiți alături de înșiși politicienii pe care obișnuiesc să îi condamne adeseori atât de vehement.
