Am lecturat cu atenție raportul prezentat de ministrul educației, prof. univ. dr. Daniel David, referitor la starea sistemului educațional din România. Este aproape o datorie profesională pentru toți cei implicați în educație să analizeze periodic aceste documente programatice, care, din păcate, au devenit o constantă reîntoarcere la aceleași concluzii, reambalate periodic sub auspiciile unui nou mandat ministerial.
De această dată, raportul se prezintă sub eticheta unei abordări „evidence-based”, însă examinarea atentă a surselor utilizate indică faptul că bibliografia este constituită din documente și rapoarte deja consacrate în spațiul public și academic de mai mulți ani.
Factori politici și constrângeri financiare în loc de evidențe
Nu sunt prezentate date de cercetare recentă sau originală, iar Ministerul Educației nu are în prezent, și nu a avut în ultimii ani, o capacitate internă reală de cercetare în domeniul științelor educației – o realitate care ar putea fi schimbată, în teorie, prin revitalizarea Institutului de Științe ale Educației.
Problema esențială, însă, nu este lipsa datelor, ci absența transpunerii acestora în politici publice reale.
Deciziile adoptate la nivelul Ministerului Educației nu sunt bazate pe evidențe, ci, mai degrabă, pe factori politici și constrângeri financiare. Aceasta este, de fapt, fractura majoră: știm ce trebuie făcut, dar deciziile nu reflectă acest lucru. Raportul, deși redactat elegant și argumentat teoretic, nu pare să schimbe această paradigmă.
Preuniversitarul este ignorat
O altă observație critică se referă la faptul că, din nou, perspectiva dominantă este cea a învățământului superior.
Experiența arată că numeroși decidenți din acest sector, chiar și atunci când ajung în funcții de conducere în educația națională, continuă să vadă sistemul prin prisma logicii universitare. În acest cadru, învățământul preuniversitar este tratat ca o etapă pregătitoare, inferioară, în loc să fie înțeles ca fundamentul formativ esențial pentru întreaga societate.
Eșec în formarea profesorilor
Această abordare produce efecte negative grave. În special în zona gimnaziului, sistemul se prăbușește sub greutatea propriilor disfuncționalități. Lipsa pregătirii adecvate a cadrelor didactice – atât în formarea inițială, cât și în cea continuă – le împiedică să răspundă eficient provocărilor actuale: de la învățarea centrată pe elev, până la gestionarea problemelor precum bullying-ul, consumul de substanțe, sănătatea mintală sau dependența de tehnologie. Fără cunoaștere și înțelegere aprofundată a acestor fenomene, orice intervenție este sortită eșecului.
De asemenea, evaluările standardizate, tranzițiile între cicluri educaționale și lipsa unei consiliere educaționale eficiente contribuie la eșecul major al tranziției de la gimnaziu la liceu – un punct nevralgic ignorat de reformele succesive. Datele privind abandonul școlar și transferurile frecvente în clasele IX–XI ar trebui să fie un semnal de alarmă suficient pentru a declanșa o revizuire radicală a modului în care este gândită evaluarea la finalul clasei a VIII-a.
În paralel, continuă să existe o diferență majoră între autonomia de care beneficiază universitățile și centralismul excesiv din preuniversitar. Universitarul lucrează cu studenți deja autoselectați, cu autonomie de învățare crescută și cu mecanisme instituționale mai flexibile.
Preuniversitarul, în schimb, trebuie să funcționeze în condiții de subfinanțare, presiune administrativă și lipsă de personal, cu elevi proveniți adesea din medii defavorizate, în lipsa unor strategii coerente de intervenție și sprijin.
Această realitate impune o concluzie clară: fără o bază solidă în învățământul preuniversitar, învățământul superior își pierde fundamentul. Nu putem aspira la atingerea obiectivelor europene în privința participării la educație terțiară (40%) dacă nu ne întrebăm, realist: unde sunt elevii care ar trebui să ajungă acolo? Ce se întâmplă cu ei în ciclurile anterioare? Cine merge după copiii care lipsesc de la școală, care muncesc cu ziua, care abandonează sistemul și devin ulterior un cost social?
Inechitate, abandon și „quiet quitting” educațional
În tot acest context, două crize majore se profilează la orizont: criza relației dintre școală și familie și criza integrării copiilor cu cerințe educaționale speciale în educația de masă. Ambele au nevoie de intervenții urgente și bine calibrate.
Pentru o reformă reală este nevoie de curaj decizional, de coerență și de asumare pe termen lung. De asemenea, de colaborare interinstituțională autentică și de lideri care înțeleg că reformarea educației nu poate fi realizată prin simple declarații, ci prin politici integrate, susținute și evaluate riguros. Investițiile trebuie să vizeze cu prioritate profesorii – formarea lor, susținerea lor, încrederea în rolul lor transformator. În paralel, sistemul de evaluare, examenele și standardele de predare trebuie reformate pentru a susține competențele reale ale elevilor, nu doar memorarea de conținut.
Esența reformei
În final, aș sublinia un lucru esențial: din învățământul preuniversitar de calitate se nasc atât studenți mai bine pregătiți, cât și cetățeni mai responsabili, mai implicați social și economic. Orice reformă care nu pornește de la această premisă riscă să rateze din nou esența.
În 2000 am participat la un proiect de reformă educațională sprijinit de Banca Mondială și abandonat odată cu schimbarea ministrului, rămâne relevantă: acela a fost momentul în care s-a legitimat practica de a începe reforme noi la fiecare mandat, fără continuitate, fără asumare reală. De atunci, istoria s-a repetat.
Reformele reale nu se fac doar cu rapoarte. Se fac cu fapte. Și cu un sistem care are voința și mijloacele să le implementeze.
