Autonomia este prima dintre performanțele pe care copilul e bine să o atingă, cât de timpuriu. Nu e o performanță academică – ci le precede pe acestea.
Și este, la rândul ei, precedată de performanța părintelui de a nu se îngrijora, de a nu-și pierde răbdarea privindu-și copilul cum mănâncă lent și stângaci, cum se îmbracă cu dificultate sau cum adună jucăriile pe jumătate.
Întreaga poveste cere curaj și maturitate – de a trece prin momente mai puțin plăcute, mai puțin confortabile, în care copilul trebuie să învețe să și stăpânească emoțiile și să rezolve neprevăzutul.
„Soția mea cedează în fața celei mici pentru că nu suportă țipetele și plânsul ei, efectiv nu le suportă!” Fraza aceasta am auzit-o chiar într-o dimineață, de la un părinte care se confruntă cu plânsetele ritualice de la despărțire. Dar aici intervine o lecție importantă: consecvența de a urmări un „bine mai mare” decât confortul momentului. Binele mai mare este reziliența în fața schimbării, frustrării, a regulilor noi.
E nevoie de curaj să nu-ți pierzi încrederea în educator sau în instituție într-o etapă (cu siguranță trecătoare) de disconfort. Aceasta este doar parte din procesul de creștere – o dinamică firească a adaptării continue a copilului la lumea înconjurătoare.
Într-o situație mai serioasă – ceva ce implică risc, lovire, durere, uimire în fața durerii – părintele trebuie să fie curajos și gata. Este acolo cu empatie, însoțește copilul până când episodul se încheie: zgârietura e dezinfectată, lovitura nu mai doare, spaima s-a risipit, lacrimile s-au uscat. Viața merge înainte.
Vă aduceți aminte când v-ați muscat prima oară de limbă? Căci eu îmi aduc: nu mi se mai întâmplase până atunci, deci nici nu credeam că e posibil. Durea cumplit, eram furioasă că am pățit asta, că poți să-ți faci așa ceva singur, și că e atât de accidental încât nici nu poți să previi. Dar uite că s-a întâmplat.
Copilul procesează autonom lecții de felul ăsta – în care nimeni nu i-a făcut nimic, dar e neplăcut. Iar părintele învață că există situații pe care nu le poate preveni sau corecta.
Când nivelul de îngrijorare și acțiunile de prevenție scad la valori normale, autonomia poate fi exersată. Iar de aici apar creșterea, dezvoltarea, conștientizarea și consolidarea unor comportamente timpurii absolut necesare.
Independența la masă, la toaletă, la somn, în gestionarea întâmplărilor dureroase sau frustrante, este esențială și precede independența de a merge la școală. De fapt, precede multe dintre „performanțele” pe care le vrem de la copii.
Curajul părinților de a lăsa frâiele este cel care face toate acestea posibile.
