În 2014, Cuba părea într-un moment de răscruce. Anunțul reluării relațiilor diplomatice cu Statele Unite, sub administrația Obama, a declanșat un val de entuziasm internațional rar întâlnit pentru insulă, scrie „Foreign Affairs”.
Investitori, artiști, turiști și guverne occidentale au privit Havana ca pe un spațiu care, în sfârșit, se putea deschide spre lume. Sub conducerea lui Raúl Castro, succesorul fratelui său Fidel, regimul comunist a început să vorbească despre „actualizarea” modelului socialist: mici afaceri private au fost tolerate, unele restricții pentru investițiile străine au fost relaxate, iar statul a început să se retragă timid din rolul de angajator universal.
Această combinație – deschidere diplomatică externă și reforme economice interne limitate – a creat impresia că Cuba este gata să lase în urmă izolarea și rigiditatea economică. Pentru o scurtă perioadă, optimismul părea justificat.
De la speranță la exod
Realitatea de astăzi este însă radical diferită. În ultimii cinci ani, peste un milion de cubanezi au părăsit țara, majoritatea îndreptându-se spre Statele Unite. Este una dintre cele mai mari migrații din istoria recentă a Americii Latine, raportată la populație.
În același timp, economia s-a prăbușit: PIB-ul Cubei a scăzut cu peste 10% din 2020, infrastructura energetică se află în colaps, iar penele de curent naționale au devenit recurente. Penuria de alimente, medicamente și combustibil este cronică, iar sistemul sanitar, odinioară un motiv de mândrie al regimului, funcționează la limita avariei.
Guvernul condus de Miguel Díaz-Canel, primul președinte din afara familiei Castro, a răspuns la nemulțumirile sociale nu prin reforme profunde, ci prin represiune. Protestele din iulie 2021, declanșate de lipsuri, de colapsul sanitar și de frustrare generalizată, au fost reprimate dur. Sute de persoane au fost condamnate la pedepse lungi cu închisoarea, iar spațiul public a fost din nou închis.
Șocurile externe nu explică totul
Criza Cubei este adesea pusă exclusiv pe seama factorilor externi. Este adevărat că schimbarea de politică a Statelor Unite după 2016 a avut un impact major. Administrația Trump a reintrodus sancțiuni dure, a limitat călătoriile și remitențele, a blocat investițiile și a readăugat Cuba pe lista statelor care sponsorizează terorismul. Pandemia de COVID-19 a distrus turismul, principala sursă de valută a insulei. În paralel, prăbușirea economică a Venezuelei a redus drastic ajutorul energetic acordat Havanei.
Cu toate acestea, șocurile externe nu explică dezastrul în întregime. Ele au accelerat un declin care era deja înscris în structura internă a sistemului cubanez.
Reformele care n-au fost
Problema fundamentală a Cubei este că regimul nu a fost dispus să renunțe cu adevărat la controlul economic. Reformele lui Raúl Castro au fost deliberat limitate, fragmentare și reversibile. Sectorul privat a fost tolerat, dar strict reglementat, iar economia planificată central a rămas dominantă. Politica monetară – cu mai multe monede și cursuri de schimb paralele – a creat distorsiuni masive, ascunse ani la rând sub subvenții și artificii contabile.
Momentul-cheie a fost „reorganizarea monetară” din 2021. Unificarea cursurilor de schimb, necesară în principiu, a fost aplicată brutal și fără pregătirea economiei. Rezultatul a fost o explozie a inflației, prăbușirea puterii de cumpărare și pierderea încrederii populației în peso-ul cubanez. Introducerea monedei digitale MLC, accesibilă doar celor cu rude în străinătate, a adâncit inegalitățile sociale într-un stat care se revendică socialist.
Sectorul privat: salvare și țap ispășitor
În ultimii ani, guvernul a fost forțat să accepte un rol mai mare al sectorului privat. Au fost legalizate întreprinderi mici și mijlocii, care astăzi angajează o parte semnificativă a forței de muncă și asigură mare parte din comerțul cu amănuntul. Pentru milioane de cubanezi, aceste firme au devenit singura sursă de bunuri de bază.
Paradoxal, tocmai succesul lor relativ a devenit o problemă politică. Noile afaceri sunt percepute ca simboluri ale inegalității, într-o societate în care salariile și pensiile de stat au devenit aproape simbolice. Statul a răspuns prin noi restricții: limitarea accesului la valută, reguli fiscale impredictibile și bariere în calea implicării diasporei, una dintre principalele surse de capital și know-how.
În același timp, conglomeratul militar care controlează sectoare-cheie ale economiei – de la turism la comerțul cu importuri – continuă să beneficieze de tratament preferențial, chiar dacă multe întreprinderi de stat sunt profund neprofitabile.
Un declin structural, nu conjunctural
Astăzi, problemele Cubei sunt atât de adânci încât nici măcar o liberalizare economică parțială nu mai este suficientă. Rețeaua electrică învechită necesită investiții de miliarde, pe care statul nu le are și pe care puțini sunt dispuși să le finanțeze. Agricultura și industria sunt în regres sever, în timp ce bugetul public continuă să favorizeze proiecte turistice cu randament scăzut.
Pe plan extern, Havana nu se poate baza pe o schimbare radicală de politică la Washington. Rusia și China oferă sprijin limitat și condiționat, dar nu sunt dispuse să susțină pe termen lung un model economic considerat nefuncțional. Relația cu Venezuela rămâne fragilă și incertă.
Cuba nu se află într-o criză temporară, ci într-un declin structural, produs de un deceniu de reforme amânate, incoerente și insuficiente. Regimul a preferat să conserve controlul politic, chiar cu prețul colapsului economic și al exodului populației. Fiecare an de ezitare a crescut costul schimbării.
Schimbarea rămâne posibilă, dar nu mai este ieftină și nici ușoară. Fără liberalizare economică reală, garanții juridice pentru investiții și o minimă deschidere politică, Cuba riscă să intre într-o spirală de declin din care va fi din ce în ce mai greu să iasă.
