Economistul Bogdan Belciu atrage atenția, pe pagina sa de Facebook, că, până la sfârșitul lunii august 2025, salariul mediu a scăzut (în termeni reali) cu 12% în lei și cu peste 8% în euro.
„La sfârșitul anului 2024, salariul mediu din Romania era al doilea cel mai mic din UE (43% din media europeană). Asta după ce a crescut în ultimii 20 de ani de 6 ori, în termeni nominali, și de 4 ori, în termeni reali.
Creșterea pare mare, dar să nu uităm că, acum 20 de ani, salariul mediu din România nu era decât 23% din media UE: pe atunci nici povestea cu „ajustat la puterea de cumpărare stăm bine” nu avea nici o șansă să pară credibilă.
Deci e mai bine decât acum 20 ani? Pe alte scări de referință (mai relevante) nu prea mai este.
În plus, e bine ca salariile să crească; întrebarea este cum pot crește sănătos? În mod normal, întâi crește economia și apoi cresc salariile. La noi, de ani de zile, e invers: salariile au fost considerate stimulentul- cheie al creșterii economice.
Gândirea (greșită) a fost: creștem salariile, crește consumul și va trage în sus economia. Evident, nu a fost așa: la o creștere medie anuală a salariilor nete în euro de peste 8%, economia a crescut cu mai puțin de 3% în medie pe an; restul s-a dus în importuri si inflație.
În schimb, plătind salarii pe care nu ni le permitem, Statul a crescut enorm deficitul. Ceea ce se vede din dobânzile pe care le plătim (atât ca procent – care este de junk, deși nu suntem încă junk -, cât și ca valoare absolută – care este comparabilă cu cheltuielile de educație și mai mare decât cele de apărare).
Între timp, până la sfârșitul lunii august 2025, salariul mediu a scăzut (în termeni reali) cu 12% în lei și cu peste 8% în euro. În caz că se mai întreabă cineva de unde vine scăderea consumului.
După câteva luni de „austeritate” economia suferă, dar deficitul bugetar a rămas la nivelul anului trecut (pentru al doilea an la rând am ratat obiectivele de reducere a deficitului).
Rămâne de văzut cât timp vor mai închide ochii finanțatorii si agențiile de rating: pe de o parte, e mai bine să nu fim junk și să plătim dobânzi de junk, decât chiar să devenim junk și să scadă dramatic valoarea portofoliilor mari de obligațiuni acumulate de unii finanțatori, să nu ne mai poată împrumuta nici o instituție financiară serioasă și neinstituțională.
Pe de altă parte, rigoarea profesională obligă să nu treacă la infinit cu vederea indicatorii economici care rămân slabi, în timp ce datoria crește rapid. Și astăzi România nu are aproape deloc spațiu de stimulente. Să vedem cum se tranșează toate aceaste dileme…”
