Summitul NATO de luna trecută de la Haga a dat impresia tulburătoare a unei alianțe care a trecut, în sfârșit, linia fină dintre o politică de apărare serioasă și domeniul basmelor.
Principalul rezultat a fost prezentat lumii ca o „nouă promisiune de 5% pentru cheltuieli de apărare” din partea tuturor aliaților. Ținta anterioară, datând din 2014, era de 2%. Președintele Trump a afirmat, în mod firesc, că noul prag de referință este o „mare victorie”, Casa Albă numind-o ca fiind o „victorie monumentală” și o creștere „dramatică” a contribuțiilor la apărare în cadrul alianței. Cu toate acestea, aproape nimic din toate acestea nu este adevărat.
Din cele 5 procente, 1,5 trebuie considerate cheltuieli destinate „protejării infrastructurii critice, apărării rețelelor, asigurării pregătirii și rezilienței civile, inovării și consolidării bazei industriale de apărare”. Cu alte cuvinte, această parte a noului angajament major în domeniul apărării este, de fapt, un exercițiu de contabilitate, deoarece o varietate de tipuri de investiții interne existente pot fi pur și simplu desemnate drept „cheltuieli NATO”. Italia intenționează, deja, să declare un pod de 13,5 miliarde de euro către Sicilia (Messina), ca o contribuție la apărarea Europei – ceea ce ar fi amuzant dacă nu ar fi un rezultat logic al politicii de apărare a NATO.
Totuși, restul de 3,5% ar trebui să ofere adevărata (așa-numitul „miez”) creștere a apărării. Dar chiar și aceasta – lăsând la o parte prostia separată de 1,5% tocmai menționată – este doar un obiectiv care trebuie atins până în 2035, peste zece ani lungi. Având în vedere că Rusia ar trebui să ne invadeze mult mai devreme – conform obișnuitelor avertismente isterice europene – un obiectiv pentru 2035 devine superfluu, deoarece este, în mod clar, rupt de toate calculele strategice oficiale.
Ca să nu mai vorbim de faptul că obiectivul anterior din 2014 rămâne neatins după 10 ani, mai mulți membri NATO necheltuind nici măcar 2% pentru apărare – printre care, țări importante precum Italia (1,49%), Spania (1,28%) sau Canada (1,37%) – iar majoritatea celorlalte se situează puțin peste prag prin manipularea intensă a registrelor contabile.
Rezultatul tuturor acestor lucruri este mai degrabă diminuarea decât sporirea credibilității NATO, mai ales când se asociază cu acțiunile caraghioase ale lui Mark Rutte, fost entuziast Nord Stream și acum un succesor în funcție care nu se ridică la înălțimea lui Stoltenberg.
„Avertismentul” lui Rutte către publicul britanic de la începutul lunii iunie, că ar trebui să cheltuim mai mult pentru apărare „sau să învățăm să vorbim rusă”, e, pur și simplu, inept și ofensator și indică o doză de infantilism în politica NATO.
De atunci, servilismul umil al Secretarului General față de Trump – pe care l-a numit, în public, daddy și îl laudă, într-un mod degradant, în privat – a servit și mai mult la a arunca un nor de neseriozitate și jenă asupra Alianței (în special a părții sale europene) tocmai în momentul în care este crucial să demonstrăm forță și hotărâre adversarilor noștri.
Fără îndoială, motivul pentru toate acestea – obiectivul umflat, chiar fals, de cheltuieli pentru apărare și comportamentul lui Rutte – a fost o nevoie disperată a europenilor de a-l convinge, cumva, pe Donald Trump să nu renunțe la securitatea Europei, care se bazează în mod covârșitor pe puterea militară a SUA. Calculul din cancelariile europene a fost că nicio umilință personală sau dezinformare flagrantă în ceea ce privește cheltuielile pentru apărare – și, în special, narațiunea din jurul acestora – nu este prea mult în căutarea unui semn imperial binevoitor din partea președintelui SUA către Alianță.
Dar orice cred europenii că au obținut prin acest comportament extrem de prostesc a fost cumpărat cu un preț foarte mare în ceea ce privește credibilitatea, atât pentru Alianță, în general, în ochii Rusiei și Chinei, cât și pentru Europa în ochii Washingtonului. Toată lumea disprețuiește slăbiciunea și impostorii – și aceasta este poziția în care s-a pus Europa pretinzând că va cheltui 3,5% până în 2035, darămite 5%.
Nici acesta nu este un tip nou de comportament în rândul țărilor Lumii Vechi. Din păcate, ne-am obișnuit să acceptăm relații publice și „narațiuni” false în loc de politici solide susținute de resurse și dovezi, până în punctul în care publicul – „experții”, euro-intelectualitatea, mass-media, politicienii – aplaudă cu entuziasm de fiecare dată când un nou „anunț” înșelător este servit ambalat în vorbe banale pe care toată lumea este bucuroasă să le ignore.
Amintiți-vă doar de acel moment important din 4 martie, când Ursula von der Leyen a dezvăluit un „pachet de apărare” european de 800 de miliarde de euro, în timp ce viitorul cancelar german părea să angajeze peste 400 de miliarde de euro pentru apărare (împreună cu 500 de miliarde de euro pentru infrastructură), cel puțin așa cum a relatat mass-media mainstream.
Însă nu există „800 de miliarde de euro pentru apărarea europeană”, așa cum nu există 5% pentru NATO: cifra falsă a lui von der Leyen este alcătuită dintr-un plan al UE de a împrumuta 150 de miliarde de euro, plus o sumă pur teoretică de 650 de miliarde de euro care ar fi strânsă dacă statele membre ale UE și-ar mări cheltuielile pentru apărare cu 1,5% din PIB (așa cum au promis acum la Haga – dar pentru 2035). Cât despre Merz, acesta nu s-a angajat niciodată la o cifră specifică pentru apărare (doar 500 de miliarde de euro pentru infrastructură). El a vorbit doar despre neincluderea cheltuielilor pentru apărare peste 1% din PIB în datoria federală.
Ideea că europenii – și în special marile națiuni militare precum Marea Britanie sau Franța – vor atinge chiar și pragul de 3% în acest deceniu este foarte îndoielnică, iar îndoiala crește cu cât privim mai mult în viitor. Există mai multe motive.
În primul rând, pur și simplu nu există suficient spațiu fiscal pentru acest lucru: nivelurile existente ale datoriei limitează cât de mulți bani pot împrumuta guvernele pentru a investi în apărare fără a provoca o creștere bruscă a ratelor dobânzilor. În Regatul Unit, a fost nevoie de o foarte mare presiune publică și intraguvernamentală la începutul acestui an pentru ca Downing Street să se angajeze să majoreze cheltuielile pentru apărare la 2,5% până în 2027 (adică cu doar 0,2%), din cauza echilibristicii pe care finanțele britanice trebuie să o parcurgă pentru a evita abisul crizei fiscale.
Desigur, s-ar putea strânge mai mulți bani pentru apărare, în principiu – în Regatul Unit, la fel ca în orice altă țară europeană – fie prin reducerea cheltuielilor pentru asistență socială, prin creșterea impozitelor, fie prin creșterea economiei. Problema binecunoscută este că nici Marea Britanie, nici majoritatea colegilor săi europeni nu își pot permite vreuna dintre variante, să spere la o creștere economică miraculoasă, nici atât. Statele sunt prea împovărate de reglementări, impozite, costuri verzi, energie scumpă, dezindustrializare, o populație îmbătrânită și un atac al migranților pentru a putea cheltui o grămadă de bani pe reînarmare la scară largă.
Al doilea motiv pentru a ne îndoi de o creștere reală a apărării NATO este că nu există o voință politică reală pentru aceasta în Europa, cu excepția câtorva cazuri selectate, precum Polonia și alte țări mai apropiate de Rusia. Au trecut trei ani și jumătate de când Putin a invadat Ucraina și eram, deja, în iunie 2022 când Macron a făcut declarații despre o „economie de război” în Franța, ca să nu mai vorbim de Zeitenwende-ul original al lui Scholz.
Politicienii, personalitățile militare și formatorii de opinie britanici au atins, de asemenea, noi culmi ale retoricii în acești trei ani, descriind cât de mare este pericolul și cât de vital este să ne reînarmăm la scară largă. Și au existat unele creșteri ale finanțării apărării pe parcurs, în special în Germania, dar nimic de o amploare care să se potrivească retoricii. După trei ani de eșec complet în a se ridica la înălțimea comparațiilor „de dinainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1930”, trebuie concluzionat că voința politică pur și simplu nu există pentru a susține o reînarmare reală care să merite acest nume. Creșteri marginale, da – dar nu o transformare substanțială a apărării europene.
A treia problemă principală care împiedică atingerea pragului de 3% este că situația internă din multe țări europene, în special cele vest-europene profund rigide și prost gestionate, devine din ce în ce mai explozivă din punct de vedere social și economic pe măsură ce trece timpul. Aceasta înseamnă mai multă instabilitate în viitor și, prin urmare, o nevoie mai mare de a redirecționa resursele și atenția către problemele interne, în loc să ne îngrijorăm pentru Ucraina. Într-adevăr, este probabil ca în următorii ani – dacă va dura atât de mult – mai mulți politicieni să vadă beneficii substanțiale în scoaterea țării lor din imbroglio-ul ucrainean, ca o modalitate de a economisi bani, de a accesa noi grupuri de vot și chiar de a obține prețuri mai bune la energie pentru industriile lor slăbite.
Din toate aceste motive și chiar mai multe, este aproape clar nu numai că obiectivul NATO de 5% este o himeră, ci și 3,5% până în 2035 și chiar 3% până în 2030 (sau mai târziu). Problema este că adversarul, probabil, nu împărtășește convingerile noastre – pentru că, fie că este vorba de ruși, fie de chinezi, ei privesc faptele și realitățile așa cum sunt și își realizează mișcările strategice în consecință.
Noi, pe de altă parte, alegem să trăim într-o lume creată artificial de noi înșine, din ce în ce mai deconectată de realități și de echilibrul real al puterii. Ceea ce avem acum este o politică europeană de apărare imaginară, în care SUA se preface că ne garantează, încă, securitatea, iar noi ne prefacem că plătim pentru ea. Să sperăm că nu vom fi testați prea curând.
