Timp de patru decenii, ascensiunea Chinei a fost evenimentul definitoriu al economiei globale. De la deschiderea inițiată în anii ’70 până la începutul anilor 2010, China a funcționat simultan ca atelier al lumii, principal motor al creșterii globale și marele beneficiar al globalizării. Astăzi, însă, tot mai mulți indicatori sugerează că acest ciclu istoric s-a încheiat, susține prof. Michael Beckley, de la Tufts University (USA), într-o prezentare la „World Knowledge Forum, de la jumătatea lunii decembrie 2024.
Datele oficiale ale Beijingului continuă să indice o creștere solidă, dar estimările alternative – bazate pe consum energetic, date satelitare sau productivitate – conturează o imagine mult mai fragilă. Economia chineză nu doar că încetinește, ci se micșorează relativ față de Statele Unite, iar productivitatea, elementul-cheie al creșterii sustenabile, este în declin de peste un deceniu.
COMPARAȚIE ÎNTRE PIB-UL SUA ȘI CEL AL CHINEI
CREȘTEREA ECONOMICĂ A CHINEI
Modelul de dezvoltare bazat pe investiții masive și credit ieftin și-a atins limitele. Costul capitalului necesar pentru a genera o unitate suplimentară de PIB a explodat, iar datoria totală a Chinei a depășit nivelurile caracteristice marilor economii dezvoltate, fără ca randamentul economic să justifice această expansiune. Rezultatul este o combinație periculoasă de îndatorare ridicată, eficiență scăzută și încredere socială în declin.
Nemulțumirea este vizibilă inclusiv la nivel societal: pentru prima dată într-o generație, un număr tot mai mare de cetățeni chinezi declară că trăiesc mai prost decât în anul precedent. Fenomene precum „generația adormită” (tineri care refuză competiția economică), fuga capitalului și emigrarea elitelor sunt simptome clasice ale unei economii aflate în stagnare structurală.
DECLINUL PRODUCTIVITĂȚII
DEFICITUL ENERGETIC
De ce a crescut China atât de rapid
Ascensiunea Chinei nu a fost un proces inevitabil, ci rezultatul unei conjuncții istorice rare, bazate pe patru avantaje majore.
Primul a fost securitatea geopolitică. După 1971, China a beneficiat de protecția strategică implicită a Statelor Unite împotriva Uniunii Sovietice și de acces accelerat la piețele occidentale. Acest context i-a permis să se concentreze pe dezvoltare internă, fără costuri majore de securitate.
Al doilea avantaj a fost guvernarea pragmatică post-Mao. Abandonarea revoluției permanente, tolerarea inițiativei locale și recompensarea performanței economice au creat un spațiu de experimentare rar într-un regim autoritar. Piețele cvasi-private și descentralizarea informală au alimentat dinamismul economic.
Citește și:
De ce se pregătește China pentru război | ANALIZĂ
Al treilea factor a fost dividendul demografic. Timp de decenii, China a beneficiat de un raport excepțional între populația activă și cea dependentă, rezultat al baby boom-ului din anii ’50–’60 și al politicii unui singur copil. Acest avantaj irepetabil explică o parte semnificativă din creșterea accelerată.
În fine, China a avut resurse naturale relativ ieftine și abundente, ceea ce a permis industrializarea rapidă cu costuri reduse.
Drumul de la avantaje la vulnerabilități
Astăzi, fiecare dintre aceste atuuri s-a transformat într-o constrângere.
China se confruntă cu penurie severă de resurse: apă insuficientă și poluată, terenuri agricole degradate, dependență masivă de importurile de energie și alimente. Costul materiilor prime a crescut, iar producerea fiecărei unități de PIB este de câteva ori mai scumpă decât în anii 2000.
Pe plan demografic, China intră într-o tranziție brutală. În următorul deceniu, va pierde zeci de milioane de lucrători și va câștiga peste o sută de milioane de pensionari. Raportul dintre populația activă și cea dependentă se va prăbuși, punând o presiune enormă pe sistemul economic și social.
În același timp, mediul geopolitic s-a deteriorat. Accesul liber la piețe, capital și tehnologie occidentale este restricționat, iar China se confruntă cu un număr crescând de bariere comerciale și investiționale. Din perspectiva Beijingului, acest lucru este perceput ca o încercuire strategică.
Impactul global: mahmureala Chinei
Timp de două decenii, China a fost un multiplicator global al prosperității. A absorbit exporturi, a finanțat infrastructură și a ridicat prețurile materiilor prime.
IMPORTURILE ATRASE DE CHINA
Pe măsură ce economia chineză încetinește, acest mecanism se inversează. Importurile scad, împrumuturile externe se evaporă, iar exporturile chineze subvenționate inundă piețele globale.
IMPORTURILE CHINEI- PROCENT DIN PIB
Țări care și-au legat dezvoltarea de cererea chineză – de la Germania și Coreea de Sud până la state africane sau latino-americane – resimt simultan trei șocuri: pierderea pieței chineze, criza datoriilor și concurența industrială agresivă.
Această schimbare explică degradarea rapidă a imaginii internaționale a Chinei și creșterea sentimentului anti-chinez la nivel global.
Reacția regimului comunist: un tipar istoric periculos
Istoria sugerează că puterile aflate la apogeu și apoi în declin nu tind să-și reducă ambițiile. Dimpotrivă, ele combină represiunea internă cu activism extern. Exemplele variază de la SUA la sfârșitul secolului XIX până la Rusia contemporană.
În cazul Chinei, semnele sunt vizibile: centralizarea extremă a puterii, cultul liderului, hipernaționalismul, reprimarea minorităților, statul de supraveghere și integrarea tot mai strânsă dintre economia civilă și obiectivele militare. Accentul pare să se mute de la maximizarea creșterii economice la maximizarea influenței și controlului.
China intră într-o fază istorică nouă: nu una a colapsului iminent, ci a tensiunii structurale. O economie mai lentă, o societate mai frustrată și un mediu internațional mai ostil creează un amestec instabil. Miza nu este doar viitorul Chinei, ci al întregii ordini globale, care a fost construită în jurul ideii unei Chine mereu în ascensiune.
Dacă secolul XXI a început sub semnul „miracolului chinez”, este posibil ca anii 2020 să fie amintiți ca momentul în care acest miracol și-a atins limitele – și a început să schimbe regulile jocului pentru toți.
Ce urmează? Economia politică a stagnării chineze
Blocajul actual nu este tehnic, ci politic. China știe ce reforme ar fi necesare:
– liberalizarea capitalului,
– reducerea rolului întreprinderilor de stat,
– protejarea reală a proprietății private,
– descentralizarea deciziei economice.
Problema este că aceste reforme ar submina *controlul Partidului Comunist. Modelul lui Xi Jinping inversează logica reformelor lui Deng Xiaoping: politica domină economia, nu invers. Creșterea devine secundară față de loialitate, iar eficiența este sacrificată pentru control.
Aceasta explică de ce China nu poate replica miracolele Japoniei sau Coreei de Sud: nu pentru că îi lipsesc capitalul sau forța de muncă calificată, ci pentru că îi lipsește spațiul instituțional.
Militarizarea ca substitut al creșterii
Când creșterea economică nu mai poate legitima regimul, puterea militară și naționalismul devin substitute. Fuziunea civil-militară nu este doar o strategie de securitate, ci un nou model economic: industriile sunt orientate spre autonomie strategică, nu spre eficiență globală.
Aceasta explică:
– obsesia pentru Taiwan,
– investițiile masive în rachete, flotă și spațiu,
– presiunea constantă asupra Mării Chinei de Sud.
Nu pentru că războiul este inevitabil, ci pentru că regimul are nevoie de tensiune externă pentru a gestiona stagnarea internă.
BUGETELE DE APĂRARE ALE MARILOR PUTERI
Scenarii pentru următorul deceniu
Există trei scenarii realiste:
1. Stagnare autoritară
Creștere slabă, control politic dur, conflicte regionale limitate. Cel mai probabil scenariu.
2. Escaladare externă
Crize majore în jurul Taiwanului sau în Marea Chinei de Sud, folosite pentru coeziune internă.
3. Corecție internă tardivă
Reformă economică parțială după o criză severă. Politic dificil, dar nu imposibil.
