MVM, compania de energie controlată integral de statul maghiar, este pe cale să preia furnizarea de gaze și de electricitate pentru jumătatea de nord a României (Transilvania si Moldova). De acest business a fost interesat si Romgaz, care a participat fără succes la proces.
Nu e o nereușită singulară: Electrica, companie de energie controlată de statul român, si-a deschis de 2 ani o subsidiară în Ungaria care nu face nimic. În trecut, în mai multe rânduri, Electrica a trecut fără succes pe lângă oportunitatea de a-si extinde operațiunile măcar în Romania (de exemplu, când CEZ si-a vândut operațiunile din România sau când Enel si-a vândut business-ul din România).
Companiile de energie din România au oportunitatea strategică de a se extinde în Moldova (care depinde de gazul rusesc, atât direct, cat și indirect – electricitatea consumată fiind în foarte mare măsură produsă în Transnistria tot din gaz rusesc). În afară de Transgaz, nici o companie din România nu a făcut nimic afirmativ în acest sens.
Lipsa de succes este cauzată de deficientele acute de management, generate de o politizare extremă, care adesea duce la abuzuri. Câteva exemple:
- Fostul șef al Consiliului de Administrație al Electrica (anterior șef al Agenției Naționale de Reglementare in domeniul Energiei – ANRE) a fost numit si Director General Adjunct la Electrica Furnizare – situație de incompatibilitate pe care ar fi trebuit să o cunoască prea bine, având în vedere poziția sa anterioara. Până la urmă a fost demis din ambele funcții.
- Noul Consiliu Director din Transelectrica, recent numit, conține prea puține persoane cu un minim de experiență în energie. Printre ei se află un fost șef al AMEPIP, care a fost găsit în incompatibilitate acolo și a fost revocat după multe discuții înfierbântate.
Romania are valentele necesare pentru a fi un hub energetic regional, dar nu reușește să le materializeze din cauza incompetenței.
Ungaria (MVM), Cehia (CEZ), Polonia (PKN Orlen), Grecia (PPC) au companii mari de energie, care sunt de mulți ani jucători regionali. România nu are nici unul; și de aceea domeniul energiei rămâne un alt potențial nerealizat. Dar nu numai. Mai sunt și alte motive, printre care:
- Strategia energetică a României este total incoerentă, reglementarea și legislația sunt profund deficitare.
- România are al doilea cel mai mare grad de independență energetică din Europa, dar importă electricitate, pentru că am decomisionat producția pe bază de cărbune și nu am pus nimic în loc.
- Am întârziat 10 ani producția de gaze in Marea Neagră; o companie românească (Romgaz) s-a implicat doar foarte târziu în proces și doar pentru că Exxon a decis să iasă din proiect.
- În România există astăzi o adevărată inflație de proiecte de centrale regenerabile de electricitate (cu o capacitate instalată de 40.000 MW, de ~10 ori capacitatea totală existentă în prezent în unități regenerabile), dar nu se implementează nimic. În ultimii ani capacitatea netă de producție a energiei fotovoltaice a crescut doar cu ~220 MW, iar cea eoliană deloc: cam 0,5% din proiectele care există acum pe hârtie! Prosumatorii (persoanele fizice care instalează panouri fotovoltaice pentru consum propriu) au deja o capacitate de producție de energie electrică instalată mai mare decât a producătorilor comerciali.
- Deși vorbim adesea de electrificare, nu avem nici măcar o prognoză reală a consumului de energie electrică, într-o mare măsură si pentru ca nu avem nici un fel de viziune pentru economia națională.
- Producția netă de energie electrică scade și se orientează din ce în ce mai mult către energii regenerabile (impredictibile), dar nu avem stocare. Transelectrica spune că, „în contextul țintelor de energie regenerabilă pe care și le-a asumat România, este nevoie de o capacitate de stocare de până la 4.000 MW, care să poată fi funcțională pe o perioadă foarte mare de timp – până la 12 ore, cu o energie de până la 20.000 MWh”. Nevoia ar putea să fie chiar și de 2 ori mai mare; proiectele actuale nu acoperă nici a zecea parte din acest necesar. Oricum există un risc major ca și aceste proiecte (insuficiente) să rămână doar schițe pe hârtie. În PNRR au existat schemele de ajutor de stat (infime) pentru stocarea în baterii, dar acestea au fost întârziate aproape 3 ani (timp în care au fost anulate de câteva ori).
- Pentru a ascunde realitatea, se aruncă pe piață atât zvonuri electorale (populiste), cât și prognoze care reflectă neînțelegeri și dezinformări majore.
- Ne batem cu pumnul în piept cu multe proiecte foarte mari: gigawați energie regenerabilă, reactoarele modulare SMR, reactoarele 3 si 4 de la Cernavodă, centrale pe gaze de sute de megawați, dar în realitate nu se întâmplă nimic. Exemplu: centrala pe gaze de la Iernut are zece ani de întârziere și nu este nici de departe aproape de finalizare.
- Se anunță periodic că prosumatorii au o capacitate instalată cat cele 2 reactoare de la Cernavodă; pare că guvernanții nu înțeleg că 1 MW de energie solară produce cam a zecea parte din producția unui MW nuclear. Nu comparăm „covrigi cu covrigi”. Așa cum covrigii nu sunt la fel (unii sunt uscați si tari, alții sunt proaspeți si crocanți, unii au mac ori semințe, etc.), la fel e si cu megawații, unii produc mai multă energie, alții mai puțină.
- Nevoia de investiții este enormă; la fel și nevoia de finantare, dar, deși se afirmă că banii nu sunt o problemă, în realitate sunt o problemă majoră.
- Doar în rețele electrice ar trebui investit în jur de 1,2 miliarde de euro anual, până în 2030, dar reglementarea este deficitară și descurajează investițiile.
- Multe bănci au expuneri prea mari pe sectorul energetic, pentru că statul plătește cu întâziere foarte mare compensările de pret pentru facturile de energie, obligând firmele din sector să se împrumute pentru a acoperi deficitul de cash.
- Combinând efectul acestor plăți întârziate cu cel al reglementării deficitare din distribuție, multe din companiile mari din sectorul energiei au fost, în anumite momente, la un pas de insolvență.
- Fondurile europene, anunțate la miliarde de euro, ajung la beneficiari târziu sau niciodată. Exemple: finanțările PNRR pentru energii regenerabile destinate autoconsumului au fost întârziate 1,5 ani, cele pentru baterii aproximativ 3 ani. Între timp, majoritatea proiectelor se pierd pe drum.
De aceea, în domeniul energiei, România funcționează la voia întâmplării; ne mai trezim puțin la realitate în perioadele de vară, când penele de energie sunt prea vizibile pentru a fi ascunse sau ignorate și când prețurile de pe piața de echilibrare ajung la niveluri astronomice. Dar nu durează mult însă, pentru că intrăm din nou in inerție, parțial pentru că ne lăsăm amăgiți de viitorul „luminos” care ni se promite. Avem însă toate șansele să petrecem viitorul din ce in ce mai mult în întuneric – la propriu.
Între timp, plătim (de prea multă vreme) cele mai mari prețuri la energie în UE. Ca urmare, România se dezindustrializează și sărăcia energetică a populației explodează. Dăm vina pe vestul Europei că nu ne dă și nouă energie ieftină: e mai ușor decât să ne asumăm faptul că nu am fost în stare să producem noi energie ieftină, deși avem o abundență de resurse, pe care mai nimeni din Europa nu o egalează.
Marea industrie, care nu a beneficiat nici măcar de preturi plafonate pentru energie, cere ajutoare de stat de 1,5 ani; în toată Europa s-au dat, în România nu pentru că nu au fost identificate fonduri disponibile. Acum se anuntă cu surle și trâmbițe ajutoare (viitoare) pentru marea reindustrializare: povești electorale, de ce nu s-a întamplat nimic până acum?
Calitatea slabă a instituțiilor politice duce, nu doar la o foarte slabă guvernare a Statului, dar și la probleme majore în economie. Politizarea a coborât gradul profesionalismului din companiile de stat sub nivelul de avarie; performanța financiară a companiilor de stat în ansamblul lor este de 2,4 ori mai mică decât a companiilor private românești și, de aceea, statul pierde ~6,5 miliarde euro din cauza proastei gestiuni a companiilor de stat românești. Acesti bani ne-ar permite să acoperim subfinanțarea din Educatie sau Sănătate.
Mai grav însă, guvernanța deficitară, atât la nivel administrativ, cât și la nivelul companiilor de stat, creează vulnerabilități strategice în domenii-cheie, și ne face să pierdem oportunități majore. Este cazul energiei, dar nu numai.
