În primele două articole am vorbit despre vulnerabilitatea personalului militar și despre mecanismele care îi descurajează pe militari să își apere drepturile. Despre frică, despre proceduri opace, despre tăcerea care, în timp, devine regulă nescrisă. Există însă o întrebare care depășește cultura internă a sistemului: există legi, dar sunt ele aplicate cu adevărat?
Armata este asociată, aproape reflex, cu ideea de misiune, disciplină și sacrificiu. Iar disciplina nu înseamnă doar respectarea ordinelor, ci și aplicarea strictă a legii. Inclusiv a legislației privind securitatea și sănătatea în muncă.
Într-un sistem în care rigoarea este o valoare fundamentală, respectarea normelor nu ar trebui să fie interpretabilă. Dacă disciplina definește instituția, ea trebuie să funcționeze și în domeniul protecției personalului.
România are un cadru legislativ complet în acest domeniu: Directiva 89/391/CEE care stabilește obligația generală de protecție a lucrătorilor, Directiva 98/24/CE care reglementează expunerea la agenți chimici și Directiva 2004/37/CE care impune măsuri clare în cazul agenților cancerigeni sau mutageni. Toate aceste directive au fost transpuse în legislația din România prin Legea 319/2006 și prin HG 1425/2006. Legea obligă angajatorul să evalueze riscurile pentru fiecare loc de muncă. Obligă la prevenție. Obligă la investigarea suspiciunii de boală profesională. Toate aceste obligații se aplică și personalului militar.
Pe hârtie, lucrurile sunt clare. În realitate, apar întrebări.
În misiunile externe la care am participat nu au existat dosimetre (aparate care măsoară nivelul radiațiilor) individuale. Nu am fost informat despre existența unor măsurători sistematice privind expunerea la agenți chimici sau radiologici. La întoarcerea în țară nu am fost testat pentru contaminare cu metale grele sau pentru eventuale expuneri radiologice. Nu a existat o monitorizare medicală adaptată specificului mediului operațional.
Citește și:
Armata se înzestrează. De oamenii din sistemul de apărare cine are grijă? | OPINIE
De ce militarii nu își pot apăra drepturile: frica, procedurile și tăcerea din Armată | OPINIE
Poate că la nivel central au existat evaluări sau documente interne, dar pentru militarul din teren, protecția trebuie să fie concretă și verificabilă.
Dacă ar fi existat dosimetre individuale, ele ar fi fost utilizate. Dacă ar fi existat testări la întoarcerea din misiune, acestea ar fi fost efectuate. Dacă ar fi existat o monitorizare medicală adaptată riscurilor specifice, ea ar fi fost cunoscută și aplicată.
În materie de securitate și sănătate în muncă, existența unei măsuri nu se dovedește prin simpla menționare într-un document, ci prin aplicarea ei efectivă.
Obligația de protecție nu poate fi delegată. Faptul că o operațiune este desfășurată într-un cadru multinațional nu exonerează statul de responsabilitățile sale față de propriul personal. Teatrele de operații nu pot deveni, prin natura lor, zone în care obligațiile legale se estompează. Dar problema nu privește doar misiunile externe.
Există și medii militare naționale în care personalul este expus la factori tehnici specifici: unități de radiolocație, transmisiuni, aviație, geniu, structuri care operează echipamente generatoare de câmpuri electromagnetice sau alte tipuri de radiații tehnice.
Și în aceste situații, atunci când apar îmbolnăviri, procesul de recunoaștere a caracterului profesional al bolii este adesea extrem de dificil. Militarului îi este aproape imposibil să dovedească legătura cauzală, în lipsa unor evidențe sistematice privind expunerile și a unei monitorizări cumulative a mediului de muncă.
Dacă mai multe cazuri similare apar într-un mediu cu aceeași expunere, legea impune investigarea mediului. Analiza izolată a fiecărui caz nu substituie evaluarea sistemică.
Un alt aspect delicat îl reprezintă bolile cu manifestare tardivă. Legislația recunoaște explicit că anumite afecțiuni pot apărea la ani distanță de momentul expunerii. Faptul că diagnosticul intervine după trecerea în rezervă nu anulează, prin el însuși, caracterul profesional al unei boli.
Cu toate acestea, declanșarea procedurii de cercetare a unei boli profesionale într-un sistem ierarhizat poate deveni un demers descurajant. Dreptul există, dar eficiența lui depinde de existența unor mecanisme care să funcționeze independent de voința sau de interpretarea punctuală a unor structuri.
Pentru a obține clarificări concrete privind aplicarea acestor obligații, la 14 ianuarie 2026 am adresat Ministerului Apărării Naționale o solicitare în temeiul Legea 544/2001. Am cerut informații despre evaluările de risc în teatrele de operații, despre monitorizarea expunerilor, despre procedurile de sesizare a bolilor profesionale și despre mecanismele aplicabile în cazul afecțiunilor diagnosticate după încetarea raporturilor de serviciu.
Răspunsul primit nu a oferit clarificări privind existența sau inexistența acestor măsuri. Ministerul a invocat existența unui litigiu aflat pe rolul Curții de Apel și a precizat că eventualele documente urmează a fi solicitate în cadrul procedurii judiciare.
Legea nr. 544/2001 nu condiționează însă accesul la informații de interes public de inexistența unui proces. O solicitare privind aplicarea unor norme generale de protecție a personalului nu reprezintă administrarea probatoriului într-un dosar individual.
Citește și:
Omul în trupul căruia medicii au descoperit o treime din Tabelul lui Mendeleev. Povestea militarului român contaminat cu 44 de elemente chimice. Episodul 1: Lupta cu moartea
„Poate v-ați contaminat când ați lucrat la fabrica de mobilă!” Cum a fost umilit de MApN și DGIA militarul în corpul căruia s-au găsit 44 de elemente chimice. Ep. 2: Lupta cu Sistemul
În lipsa unor răspunsuri concrete, întrebările rămân fără clarificare. Iar atunci când este vorba despre protecția sănătății personalului militar, absența clarității nu poate ține loc de răspuns.
Întrebarea rămâne una simplă, dar esențială: protecția militarului înseamnă doar existența unor articole de lege sau existența unor mecanisme reale, funcționale și verificabile?
Pentru că sacrificiul este invocat adesea, prevenția, mult mai rar!
În următorul articol voi analiza ce mecanisme de protecție există în alte state europene și dacă sistemul românesc are nevoie de instrumente similare pentru a se asigura că legea nu rămâne doar literă tipărită.
