În editorialul precedent am analizat abuzurile, lipsa de protecție reală și vulnerabilitatea personalului militar în fața unor decizii arbitrare. A rămas însă un set de întrebări esențiale: de ce aceste probleme sunt rareori sancționate și aproape niciodată recunoscute oficial? De ce ele sunt cunoscute în interiorul sistemului, dar rămân aproape invizibile în exterior?
Acest articol încearcă să răspundă acestor întrebări, analizând mecanismele interne care descurajează militarii să își apere drepturile și explicând de ce tăcerea a devenit, în timp, o regulă nescrisă în interiorul Armatei.
Referitor la abuzuri și lipsa de protecție reală a personalului militar, apar mereu următoarele întrebări: de ce aceste situații sunt rareori sancționate? De ce ele sunt cunoscute în interiorul sistemului, dar rămân aproape invizibile în exterior?
Răspunsul nu ține exclusiv de comportamentul unor persoane sau de cazuri izolate, ci de existența unui mecanism instituțional care face dificilă, uneori aproape imposibilă, exercitarea drepturilor legale ale militarilor.
În mod formal, militarii au dreptul de a formula rapoarte, de a sesiza nereguli și de a solicita respectarea normelor legale. În practică însă, aceste demersuri sunt frecvent percepute ca riscante. Un raport nu este privit ca un instrument legitim de corecție, ci poate fi interpretat drept un semn de „problemă”, de lipsă de adaptare sau de atitudine necorespunzătoare față de sistem.
Frica nu este exprimată direct, dar este prezentă constant. Sistemul funcționează adesea prin presiuni informale: sarcini suplimentare, servicii mai dese, evaluări subiective sau marginalizare profesională. Mesajul nu este transmis explicit, dar este ușor de înțeles: inițiativa atrage consecințe.
Procedurile interne, deși există și sunt invocate frecvent în discursul oficial, sunt construite într-un mod care descurajează utilizarea lor efectivă. Ele sunt stufoase, neclare și profund dependente de același lanț ierarhic care ar trebui, teoretic, să fie verificat. Nu este necesar ca un raport să fie respins formal. Amânarea, lipsa unui răspuns sau blocarea la un nivel inferior sunt suficiente pentru a-l face lipsit de orice efect practic.
Lanțul de comandă, esențial pentru funcționarea unei armate, devine astfel un obstacol atunci când reprezintă singura cale de semnalare a problemelor. Rapoartele trebuie să urce exact prin structura care, în unele situații, generează sau tolerează problema reclamată. În plus, cadrul legislativ aplicabil personalului din structurile cu atribuții în domeniul securității naționale întărește această dependență de ierarhie. Potrivit art. 32 și 33 din Legea 51/1991 privind securitatea națională a României, salariații acestor structuri au obligația păstrării secretului de stat și profesional, inclusiv după încetarea serviciului, iar atunci când sunt chemați ca martori în fața organelor judiciare pot face depoziții privind fapte ce țin de securitatea națională numai cu încuviințarea scrisă a șefului organului din care fac parte.
Chiar dacă aceste prevederi au o justificare în logica protecției informațiilor clasificate, efectul practic este consolidarea controlului ierarhic asupra oricărei forme de exprimare publică sau judiciară. În aceste condiții, numeroase demersuri legitime se opresc înainte de a produce vreo consecință reală, nu neapărat pentru că ar fi neîntemeiate, ci pentru că sunt structural dependente de aprobarea exact a autorității pe care o pot pune în discuție.
Pentru mulți militari, tăcerea ajunge să fie o strategie de supraviețuire profesională. Atunci când riscul personal este ridicat, iar șansele de reușită sunt minime, renunțarea la sesizări nu mai ține de moralitate, ci de pragmatism.
Această realitate explică de ce numeroase disfuncționalități nu ajung să fie documentate oficial și de ce instituția poate susține, în mod formal, că nu există probleme sistemice.
Există însă și o direcție de reflecție care merită luată în calcul. Statutul special al militarului, care interzice constituirea sau afilierea la sindicate, nu ar trebui interpretat ca o absență totală a oricărei forme de protecție colectivă. În mai multe state europene, această limitare este compensată prin structuri asociative independente, compatibile cu disciplina militară, dar aflate în afara lanțului de comandă. Acestea oferă confidențialitate, consiliere și un canal extern de semnalare a problemelor, fără a afecta funcționarea Armatei.
Existența unor astfel de modele demonstrează că protecția personalului și eficiența militară nu sunt obiective incompatibile.
Atunci când drepturile există doar pe hârtie, iar procedurile sunt construite astfel încât să descurajeze exercitarea lor, responsabilitatea nu mai aparține individului, ci instituției.
În articolele următoare va fi analizat modul în care acest mecanism produce efecte concrete în domeniul sănătății și securității în muncă și cum obligațiile legale ale statului, inclusiv cele asumate prin legislația națională și europeană, rămân în practică neaplicate în cadrul MApN.
