Caucazul de Sud a fost, timp de două secole, curtea din spate a imperiului rus, mai întâi a celui țarist, apoi a celui sovietic, ulterior a Moscovei post-sovietice. Instrumentele de control s-au schimbat de-a lungul generațiilor prin trupe, gaze naturale, baze militare, conflicte înghețate gestionate strategic și dependențe energetice cultivate cu răbdare.
Dar logica a rămas aceeași, anume că aceste trei state din regiune, Armenia, Azerbaijan și Georgia trebuiau menținute în orbita rusă, indiferent de preferințele propriilor lor populații.
„Influența și puterea Rusiei de a menține controlul pe care îl avea înainte sunt deja slăbite. Nu mai au această resursă”, a declarat Polina Piatnytsia, cercetătoare la think tank-ul ADASTRA, într-un interviu pentru Radio NV. „Fiecare jucător interesat precum China în Georgia, UE în Armenia, SUA în Azerbaijan își ia o anumită zonă de influență, împingând astfel Rusia în afară.”
Armenia, parcursul de la Uniunea Eurasiatică la summit-ul european
Drumul Armeniei spre Occident nu a fost linear și nu a fost lipsit de costuri. În 2013, Armenia era la un pas de a semna un acord de asociere cu UE, similar celor semnate ulterior de Ucraina, Moldova și Georgia. Sub presiunea Moscovei, președintele Serj Sargsyan a abandonat acordul în ultimul moment și a ales aderarea la Uniunea Economică Eurasiatică condusă de Rusia, altfel ar fi riscat evenimente precum Euromaidanul în Ucraina.
Decizia din 2013 a costat Armenia 12 ani de apropriere europeană amânată, dar ar contextul din 2026 este fundamental diferit de cel din 2013, din cel puțin trei motive, iar Rusia este angajată într-un război care îi consumă resursele militare și economice.
Euractiv descrie cele două summituri care au avut loc la Erevan în mai 2026, Comunitatea Politică Europeană, urmată de summitul bilateral UE-Armenia, drept „cele mai importante evenimente diplomatice din istoria țării de la independența sa în 1991″. Împreună, ele reprezintă „cea mai clară ruptură de până acum față de alinierea de lungă durată a Armeniei cu Moscova.”
Ursula von der Leyen a rezumat miza: „Acest prim Summit UE-Armenia ridică parteneriatul nostru la un nivel nou și stabilește o direcție clară și o agendă pentru anii următori.” Emmanuel Macron a mers mai departe: „Europa este cel mai natural partener pentru Armenia și Caucazul de Sud în acest moment.”
Independența energetică – de la Metsamor, la energia nucleară americană
Poate cea mai semnificativă mișcare în reconfigurarea Armeniei față de Rusia nu este diplomatică, ci ține de sectorul energetic, de altfel, vine, surprinzător, cu o amprentă nucleară americană.
Pe 9 februarie 2026, în marja vizitei vicepreședintelui american JD Vance la Erevan, prima vizită a unui vicepreședinte american în funcție atât în Armenia cât și în Azerbaijan, SUA și Armenia au semnat un acord nuclear civil (123 Agreement), care stabilește cadrul legal pentru exportul de tehnologie nucleară, combustibil și servicii americane în Armenia. Acordul deschide și posibilitatea companiilor americane de a concura pentru modernizarea centralei nucleare Metsamor, singura centrală nucleară din Armenia, construită în era sovietică și în funcțiune din acea perioadă.
Rusia: retragerea fizică prin trupe, gardieni de frontieră și din aeroporturi
Retragerea Rusiei din Armenia nu este doar politică sau economică, ci este literalmente fizică. Euractiv documentează o serie de retrageri militare și de securitate care ar fi fost de neimaginat cu câțiva ani în urmă.
Forțele rusești au părăsit singurul punct de frontieră al Armeniei cu Iranul, iar trupele de menținere a păcii ruse au plecat din Nagorno-Karabakh, parțial prin forța faptului că regiunea nu mai are populație armeană după evacuarea din septembrie 2023. Gardienii de frontieră ruși au plecat din aeroportul internațional din Erevan și de pe porțiuni ale frontierei sudice cu Azerbaijanul.
Armenia mai găzduiește singura bază militară rusă din Caucazul de Sud, darar prezența de securitate rusă pe teritoriul armean a fost redusă semnificativ.
Putin a replicat la această evoluție cu singura unealtă rămasă la dispoziție, prin presiunea verbală. El „a mustrat deschis” curtarea UE de către Pashinyan în cadrul unei întâlniri față în față la Moscova luna trecută, potrivit Euractiv. Dar mustrările nu substituie resursele militare și economice pe care Rusia nu le mai poate mobiliza în regiune.
Azerbaidjan, ruta Trump și logica ocolirii Rusiei
Dacă Armenia pivotează spre UE, Azerbaijanul a ales să gestioneze relația cu SUA pe o axă diferită, prin cea comercială și energetică. „Ruta Trump” denumire informală pentru coridorul terestru care ar conecta teritoriul principal al Azerbaijanului cu exclavei Nakhchivan prin teritoriul Armeniei a fost subiectul central al vizitei lui JD Vance la Baku pe 9-11 februarie 2026.
Conform analizei ADASTRA citată de Radio NV, această rută este capabilă să „priveze definitiv Rusia de influența sa în Caucazul de Sud” prin crearea unui coridor comercial funcțional între Asia Centrală și Europa care ocolește complet teritoriul rus.
Rusia a menținut influența în regiune parțial prin controlul coridoarelor de transport. Dacă aceste coridoare sunt mutate prin acorduri bilaterale care exclud teritoriul rus, instrumentul de presiune devine inoperant.
Azerbaijanul a menținut o politică de echilibru strategică între Rusia, Turcia, UE și SUA mai abilă decât a oricărui alt stat din regiune. Nu este un candidat la aderarea la UE și nu urmărește apropierea occidentală ideologică a Armeniei. Dar convergența intereselor economice cu Washington, în special în ceea ce privește exportul de hidrocarburi spre Europa și controlul coridoarelor comerciale produce o apropiere pragmatică cu consecințe strategice reale pentru influența rusă.
Georgia și excepția care confirmă tendința
Tabloul regional nu ar fi complet fără menționarea Georgiei, care apare în analiza ADASTRA nu ca partener occidental, ci ca zonă de influență chineză în creștere. Această plasare, dacă este confirmată de evoluțiile ulterioare, ar face din Georgia singularul stat din Caucazul de Sud care se mișcă nu spre Occident, ci spre o dependență alternativă față de Beijing, în timp ce guvernul georgian contestat a adoptat legislație inspirată din modelul rus de restricționare a societății civile și a media.
Georgia reprezintă, în această schemă, atât o limită a ofensivei occidentale în Caucaz, cât și un teren de competiție sino-americană emergentă. Cum va evolua această dinamică depinde în mare măsură de deznodământul disputei politice interne din Georgia, o dispută în care UE a suspendat procesul de aderare ca răspuns la legile restrictive adoptate de guvernul în funcție.
Confluența factorilor care accelerează retragerea rusă
Retragerea Rusiei din Caucazul de Sud nu este un fenomen recent, ea a început gradual după 2008 și s-a accelerat după 2022. Dar ritmul din 2025-2026 este diferit calitativ față de toate perioadele anterioare.
Prin epuizarea militară și economică din Ucraina, Rusia menține în Caucaz prezențe militare cu personal și echipament care nu mai poate fi completat la fel de ușor când resursele sunt absorbite de un front activ.
Colapsul credibilității garanțiilor de securitate ruse unde Karabakh-ul a fost pierdut în 24 de ore, și calculul regional al actorilor locali înșiși unde Armenia, Azerbaijan și Georgia sunt state cu voință proprie, nu marionete care se mișcă pasiv în funcție de cine trage sforile. Pashinyan a ales reorientarea occidentală conștient de riscuri și cu ochi deschiși, iar Aliyev gestionează un echilibru pragmatic cu mai mulți parteneri simultan.
Un Caucaz în tranziție care nu mai poate fi ignorat
Caucazul de Sud a fost, timp de prea mulți ani, o regiune tratată ca periferică în dezbaterea strategică europeană, prea departe, prea complicată, prea prinsă în „conflicte înghețate” pentru a merita atenție susținută.
Summiturile de la Erevan din mai 2026, vizita lui Vance la Baku și Erevan în februarie, acordul nuclear civil SUA-Armenia și Coridorul de Mijloc finanțat de UE spun, împreună, că această perioadă de ignorare s-a încheiat.
Rusia pierde Caucazul de Sud nu printr-o înfrângere militară, ci prin incapacitatea de a rămâne relevanță economică, energetică și de securitate pentru state care au acum alternative credibile. China intră acolo unde Rusia se retrage, în special în Georgia. SUA și UE împart, cu logici diferite și instrumente diferite, Armenia și Azerbaijan.
Echilibrul rezultat nu este stabil, dar niciun echilibru regional nu este stabil în Caucaz. De altfel, direcția este, pentru prima oară în decenii, incontestabilă, zona de influență rusă în această regiune se îngustează, iar procesul nu mai poate fi inversat fără resurse pe care Moscova nu le mai are.
