Protestele inițiate în 28 decembrie 2025 în Iran s-au extins rapid, dincolo de Teheran, cuprinzând orașe și provincii în care presiunea socială și economică este resimțită cel mai acut. Creșterea abruptă a prețurilor, prăbușirea monedei naționale și lipsa perspectivelor pentru o populație tot mai tânără au scos din nou oamenii în stradă. Deși scânteia este economică, miza reală depășește cu mult costul vieții – este vorba despre o criză profundă de legitimitate a unui sistem care, de ani buni, guvernează prin constrângere și frică.
Deși sunt foarte greu de obținut, câteva relatări și materiale video verificate de agențiile centrale de presă indică un răspuns dur al autorităților iraniene: arestări în masă, intimidarea participanților, restricționarea accesului la Internet și episoade extrem de sensibile, precum intervenții ale forțelor de securitate în spitale pentru identificarea și ridicarea răniților.
Sunt tactici menite să rupă lanțul martorilor și să descurajeze orice formă de solidaritate socială. Acest tipar nu este nou; el a fost deja observat în valurile precedente de proteste și a devenit parte a „manualului” de reprimare.
Economia aprinde fitilul, sistemul alimentează explozia
Actualul val de nemulțumiri pornește de la realități cotidiene: inflație galopantă, salarii erodate și un rial iranian aflat sub presiune constantă. Sancțiunile internaționale, combinate cu un management economic deficitar și cu corupția endemică, au creat un mediu în care orice reformă – inclusiv ajustarea subvențiilor – riscă să adâncească, pe termen scurt, suferința populației.
Însă protestele nu rămân niciodată strict economice. Ele se leagă inevitabil de memoria colectivă a reprimării din 2022, când moartea tinerei Mahsa (Jina) Amini, după ce fusese reținută de poliția morală pentru presupuse încălcări ale codului vestimentar, a declanșat mișcarea „Woman, Life, Freedom”.
Anchetele internaționale au indicat atunci violență în custodie și încălcări grave ale drepturilor omului. De atunci, resentimentul față de controlul exercitat asupra vieții private – în special asupra femeilor – nu a dispărut, ci s-a sedimentat.
Un stat în care puterea religioasă domină legea
În Iran, criza este structurală. Statul este organizat în jurul supremației religioase, iar liderul suprem deține autoritatea finală în marile decizii politice și de securitate. Decretele religioase și interpretările ideologice pot prevala asupra drepturilor individuale, iar instituțiile sunt construite pentru a proteja sistemul, nu pentru a-l corecta. În acest context, pentru mulți cetățeni, ideea unei reforme reale „din interior” pare iluzorie.
Forțele de ordine și structurile paramilitare asociate Corpului Gardienilor Revoluției Islamice din Iran (CGRI) joacă un rol central în menținerea controlului, mai ales atunci când protestele scapă de sub control. Această suprapunere dintre securitate, ideologie și politică explică de ce fiecare criză socială riscă să devină rapid una existențială pentru regim.
„Mâna din afară”: realitate parțială și instrument propagandistic
Autoritățile de la Teheran acuză frecvent implicarea serviciilor de informații străine însă, în realitate, tabloul este mai nuanțat. Amplificarea informațională din diaspora și din sursele mass-media iraniene care își desfășoară activitatea în exil este evidentă.
Există interese strategice clare ale Israelului și ale Statelor Unite ale Americii de a limita influența iraniană, la fel cum rivalii regionali sunniți, precum Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, privesc cu interes orice slăbire a Teheranului.
Cu toate acestea, dovezile publice privind o coordonare directă a protestelor din exterior rămân limitate. Tema ingerinței străine este, în schimb, extrem de utilă regimului pentru a delegitima nemulțumirile interne și a justifica represiunea.
Ce urmează: scenarii posibile
Cel mai probabil, pe termen scurt, autoritățile vor combina represiunea fermă cu concesii economice limitate, menite să calmeze segmentele cele mai vulnerabile ale populației. Un scenariu mult mai periculos pentru regim ar fi extinderea protestelor către greve și blocaje economice – mai ales în sectoare cheie sau în tradiționalul bazar iranian (rețeaua istorică de comercianți tradiționali iranieni care controlează o parte esențială a economiei urbane). Chiar și o calmare temporară ar lăsa, însă, în urmă o societate și mai polarizată, cu un prag al fricii tot mai scăzut.
Nu este exclusă nici tentativa de „externalizare” a crizei prin escaladări regionale sau prin accentuarea retoricii de securitate, inclusiv în jurul dosarului nuclear.
Iranul în context regional și global
Iranul rămâne un actor central în Regiunea Orientului Mijlociu. Ambițiile sale nucleare, monitorizate atent de Agenția Internațională pentru Energie Atomică, țin Occidentul în alertă și influențează regimul sancțiunilor. În paralel, Teheranul își proiectează puterea printr-o rețea de aliați și parteneri: Hezbollah în Liban, miliții șiite în Irak și sprijin pentru Houthi în Yemen, unde se confruntă indirect cu interesele Arabiei Saudite. Susținerea cauzei palestiniene completează acest tablou, oferind Iranului capital simbolic, chiar dacă alianțele sunt mai degrabă geopolitice decât confesionale.
Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi pe străzile Iranului nu este o chestiune strict internă. Orice destabilizare majoră are potențialul de a produce unde de șoc regionale și globale – de la securitatea energetică și rutele comerciale, până la echilibrele militare și negocierile privind neproliferarea nucleară.
Iranul se află, din nou, la o răscruce. Dacă răspunsul va fi exclusiv represiv, criza nu va fi rezolvată, ci doar amânată. Iar istoria recentă arată că fiecare amânare vine cu un cost tot mai mare.
