Uniunea Europeană nu este concepută pentru război, ci pentru pace. Ea reprezintă un mecanism de cooperare economică, iar succesul său, în special integrarea economică a Franței și Germaniei, a depins tocmai de această orientare. Această realizare nu ar fi fost posibilă fără angajamentul constant al Statelor Unite în cadrul NATO. Orice modificare radicală a acestui echilibru ar genera tensiuni între statele membre și ar putea submina însăși structura cooperării europene, sunt concluziile unei ample analize publicate de Foreign Affairs.
De la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statele Europei Occidentale s-au sprijinit în mod fundamental pe Statele Unite pentru propria securitate. Protejate de această umbrelă strategică, ele au fost libere să urmeze un proiect ambițios de integrare economică, fără a sacrifica sistemele democratice interne.
Responsabilitățile au fost, astfel, împărțite în mod clar, Washingtonul a preluat sarcina securității continentului, în timp ce Bruxelles-ul a devenit centrul gravitațional al integrării economice. Astfel, a fost formulat un pact tacit al unei înțelegeri prestabilite.
Această împărțire, care a definit stabilitatea Europei timp de peste șapte decenii, este astăzi tot mai fragilă. Președintele american Donald Trump a pus sub presiune relația transatlantică printr-o serie de acțiuni și declarații fără precedent.
Solicitarea de a cumpăra Groenlanda, atacuri directe la adresa liderilor europeni și intervenții în politica internă a unor state aliate. Mai recent, avertismentul său că lipsa sprijinului NATO pentru deschiderea Strâmtorii Hormuz „va avea consecințe foarte grave pentru viitorul NATO” a amplificat incertitudinea.
Această atitudine conflictuală a alimentat reacții puternice în Europa. Lideri precum Emmanuel Macron au relansat ideea „autonomiei strategice”, sugerând că Europa trebuie să devină capabilă să acționeze independent de Washington.
În același registru, analiști precum Erik Jones și Matthias Matthijs, citați în Foreign Affairs, susțin că Uniunea Europeană ar trebui să își asume un rol mai important în securitatea continentului, ca parte a unei transformări mai ample într-o „putere globală”.
În loc să forțeze o integrare militară, analiza sugerează că instituțiile europene ar trebui să facă un pas înapoi și să permită formarea unor coaliții flexibile între state, atât din interiorul, cât și din afara Uniunii, pentru dezvoltarea unor parteneriate interguvernamentale în domeniul securității. Doar printr-o astfel de abordare, susține analiza, Washingtonul și Bruxelles-ul pot întări securitatea Europei fără a periclita proiectul european.
Fundamentele istorice ale integrării europene
În fața presiunilor actuale, lideri precum Macron sau Ursula von der Leyen au declarat că Europa trebuie să devină o putere globală. Cu toate acestea, analiza subliniază că Uniunea Europeană nu este pregătită pentru un asemenea rol. Mai mult decât oricând, Bruxelles-ul are nevoie de Washington.
Motivul este unul simplu, dar esențial, forța care a susținut integrarea europeană a fost, în mod constant, Statele Unite. Încă de la finalul războiului, Administrația Truman a considerat că integrarea este cea mai eficientă metodă de reconstrucție a Europei și de limitare a comunismului. Totuși, această abordare nu a fost unanim acceptată. În special Marea Britanie a privit inițiativa americană ca pe o ingerință externă care risca să afecteze suveranitatea democratică.
Din acest motiv, instituțiile europene au fost concepute astfel încât să completeze, nu să înlocuiască statele naționale. Acest compromis s-a dovedit extrem de rezistent. Începând cu 1948, prin Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, și continuând cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului din 1951, liderii europeni au redus barierele economice și au construit treptat o piață comună. Prin Tratatul de la Roma, acest proces a evoluat în Comunitatea Economică Europeană.
Cu toate acestea, integrarea economică nu a fost însoțită de una militară. După respingerea Comunității Europene de Apărare în 1954, ideea unei apărări comune a fost abandonată. În locul ei, NATO a devenit cadrul principal de securitate, asigurând alinierea Europei la Statele Unite în fața amenințării sovietice, în timpul Războiului Rece.
De la optimism post-Război Rece la noi tensiuni geopolitice
Sfârșitul Războiului Rece a adus o nouă etapă. După căderea Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei, Statele Unite au susținut aprofundarea integrării europene. Tratatul de la Maastricht din 1992 a consacrat această direcție, introducând conceptul unei „uniuni tot mai strânse” și creând moneda euro.
Chiar și acest nivel limitat de integrare a întâmpinat dificultăți majore, respingerea tratatului în Danemarca, votul extrem de strâns din Franța și diviziunile politice din Regatul Unit. Analiza subliniază explicit: dacă Maastricht ar fi inclus o apărare comună reală, el nu ar fi fost adoptat. Această observație reprezintă fundamentul înțelegerii limitelor actuale ale integrării europene.
Cu toate acestea, „vechiul compromis” a funcționat. Puterea militară americană a permis Europei să se extindă și să se integreze economic, fără a rezolva problema apărării comune. Senatorul american Richard Lugar avertiza încă din 1993 că NATO este esențial pentru a preveni transformarea „mândriei naționale sănătoase” în naționalism xenofob distructiv.
Schimbarea echilibrului global
După 2001, amenințările la adresa Europei au provenit în principal din terorismul global. Însă invazia Rusiei în Ucraina din 2022 a readus în prim-plan riscurile clasice de securitate teritorială, confirmate de acțiunile lui Vladimir Putin.
În paralel, centrul de putere global s-a deplasat către Pacific. Dacă în 1992 Europa și SUA dominau economia mondială, astăzi China a devenit un competitor direct al Statelor Unite. Instituții precum Organizația Mondială a Comerțului nu au reușit să limiteze practicile economice ale Beijingului, inclusiv furtul de proprietate intelectuală și politicile industriale agresive.
Această realitate a determinat Washingtonul să își redirecționeze resursele către Asia, inclusiv pentru apărarea Taiwanului. Europa devine, astfel, o prioritate relativ mai mică, ceea ce amplifică presiunea asupra statelor europene de a-și asuma mai multe responsabilități.
Intenții bune, riscuri majore
În acest context, apelurile pentru transformarea Uniunii Europene într-o putere globală sunt de înțeles. Dar analiza avertizează că ele pot conduce la consecințe grave.
Uniunea nu are armată și nu poate finanța direct apărarea. Orice mecanism de acest tip ar implica transferuri financiare între state, în special dinspre economiile nordice către cele sudice. Acest lucru ar genera tensiuni politice profunde, mai ales în contextul diferențelor de priorități strategice.
Mai mult, crearea unui sector european de apărare integrat ar presupune renunțarea la industrii naționale importante. Chiar și Franța, promotor al autonomiei strategice, se opune unei astfel de consolidări, deoarece ar pierde controlul asupra unui domeniu esențial al suveranității.
O eventuală reformă prin tratat ar fi și mai problematică. State neutre sau apropiate de Rusia ar bloca procesul, iar negocierile ar destabiliza echilibrul dintre nordul și sudul Europei. Cererile de reducere a cheltuielilor sociale pentru a finanța apărarea ar genera reacții politice puternice.
Cel mai vulnerabil punct rămâne însă Germania. Contractul social german, bazat pe industrie puternică și stabilitate economică, este deja sub presiune. Cerințele simultane de creștere a cheltuielilor militare, import de echipamente și finanțare a altor state creează un risc politic major, care poate alimenta extremismul.
O cale realistă
Pentru a evita aceste riscuri, analiza recomandă o recalibrare a relației euro-atlantice. Uniunea Europeană ar trebui să se concentreze pe competențele sale economice, lăsând securitatea în principal în seama NATO și a Statelor Unite, cel puțin pe termen scurt.
Pe termen lung, cooperarea trebuie să fie flexibilă și interguvernamentală. Statele nu vor crește cheltuielile de apărare în mod uniform, iar acest lucru este normal. Țările din nordul Europei și de pe flancul estic sunt cele mai dispuse să investească, datorită proximității față de Rusia.
În același timp, Europa trebuie să își extindă parteneriatele. Cooperarea cu state precum Japonia sau Coreea de Sud, precum și rolul central al Marii Britanii, sunt esențiale pentru echilibrul strategic.
Analiza Foreign Affairs ajunge la o concluzie clară: stabilitatea Europei a fost construită pe separarea dintre integrarea economică și securitatea militară. Acest model a funcționat timp de peste 70 de ani.
A încerca să îl înlocuiești printr-o integrare militară forțată nu înseamnă progres, ci asumarea unui risc major. Într-o lume dominată de competiția marilor puteri, viitorul Europei depinde nu de ambiții instituționale, ci de realism strategic și de menținerea echilibrului transatlantic.
Astfel, ar reprezenta o soluție pragmatică momentului, ajutorul militar din partea statelor europene pentru SUA în operațiunile sale curente?
Riscul unei sciziuni în contextul în care Statele Unite au reprezentat pilonul securității europene este tot mai aproape, într-adevar, Uniunea Europeană a apărut ca mecanism antitetic războiului cu fundament îndeosebi economic, însă când principalul aliat și garant îți cere ajutorul, e dificil să poți rămâne indiferent.
Totodată, prelungirea semnificativă a războiului din Orientul Mijlociu poate afecta fundamental economia globală, rebelii Houtis din Yemen, grupare susținută în principal de Iran, ar putea prin implicarea în acest război să blocheze strâmtoare Bab-el-Mandeb, fapt pentru care principala rută de comerț euro-asiatic ar fi grav afectată.
Europa se află astăzi în fața unei posibile disonanțe cognitive, ralierea la un demers străin în domeniul strategic ce este acutizat de lipsul exercițiului în acest domeniu, sau rămânerea la practicile comune la care se pricepe cel mai bine, dezvoltarea politicilor economice, însă acest aspect riscă să producă o fisiune în relația cu Statele Unite.
Mai mult, cum vor funcționa politicile economice în cazul în care economia va fi profund afectată de viitoare acțiuni? Nu că nu este deja, dar lucrurile pot escalada semnificativ.
