În ultima vreme, eu, consumatoare de tot felul de livrări, m-am intersectat, minimal, la ușă, cu oameni provenind din tot felul de alte educații, din tot felul de alte realități. E vorba de oameni veniți din acele zone în care se trăiește greu.
Indiferent de cauze, se trăiește greu. Muncesc, trimit cea mai mare parte din ce câștigă acasă, familiilor numeroase aflate în niște nevoi care nu ne privesc. Poate nici nu ne dor.
E o realitate pe care o putem ignora, o putem analiza (căci suntem europeni analitici, cu ceva obișnuințe, nu musai cunoștințe, de a privi lucrurile socialmente, sociologicește) sau o putem înțelege. Nu îndrăznesc să vorbesc despre acceptare.
Este un clash cultural, fără îndoială. Asta dacă nu trântim ușa prea repede după contact, la livrare.
Ei salută, zâmbesc, stăpânesc vocabularul unei livrări (e o tranzacție clasică, mustăcesc cu gândul la Eric Berne), predau, preiau, se întorc la muncă, apoi, probabil, în realitatea pe care au transportat-o cu ei de acolo de unde au venit.
Există printre noi, cu realitatea lor, pe care noi nu o înțelegem, în realitatea noastră care se impune de la sine. Ei duc cu ei prezentul locului de unde vin și prezentul nostru.
Case study 1 (un el, nu am întâlnit o ea)
Paștun din Kohat, patru frați, șase surori, dintre care două cu dizabilități. A plecat după un an de studiu la Universitatea Tehnologică din Kohat în inginerie. Nu mai erau bani. Candid, recunoscător, nu pentru bacșiș, ci pentru atitudine: „Thank you for smiling me back!” (Am înțepenit doar la gândul că e de fapt obișnuit cu … altceva din partea noastră).
Din neamul lui, cea mai celebră e Malala, cu un Nobel pentru pace la 17 ani și un glonte taliban care trebuia să o ucidă și de care a scăpat nu singură, nu abandonată – nici de ai ei, nici de ai noștri (căci suntem europeni, da? și asta e bine).
Citește AICI cartea „I am Malala”.
Vă spun sincer recitesc cartea ei, într-un context emotional diferit, am un om în față, care vorbește ca ea, simte ca ea și … îmi livrează pizza. Da, am avut deschiderea de a începe un dialog, am aflat multe povești, căci a avut deschiderea de a purta dialog, de a spune „e greu, sunt singur, nu am venit cu nimeni, susțin din banii pe care îi trimit 90% din necesarul familiei mele, o iubesc pe mama mea („ on one side is her, on the other side all the other world”), am responsabilitatea celor două surori, pentru că nimeni altcineva nu și-o ia.”
Am perceput realități despre care nu vorbea și își ascundea rezerva (aș spune, cu smerenie) sub formula „I do not understand the question.”
Am văzut nevoia de a fi văzut așa cum e în alte formule (dintr-o altă poveste, dintr-o altă educație). „To be honest…” sau „Believe me…”. Și l-am crezut.
Case study 2 (unul/una dintre noi)
Lucrează în centrul Capitalei, la o firmă bună, cu vreo două sute de angajați, în finanțe specializate pe diverse nișe.
Cu studii. Cu (aspirații de) carieră. La prânz face în mod recurent câte o comandă de mâncare. Îi este livrată. Am fost martora reacției atunci când livrarea a fost făcută de cineva din altă educație, din altă realitate. Din altă cultură cu care ei vin. A pronunțat: „Aloha, maimuțoiule!” Mi se taie picioarele și vomit doar amintindu-mi. Apoi m-am gândit că, în viața acestei persoane, alții sunt maimuțoii, mult mai apropiați, poate chiar acasă (da, oamenii sunt și trăiesc într-un sigur fel, trăiesc o singură viață). M-am mai liniștit, dar simt încă rușine. Una de cultură.
__________________
M-am gândit mult cum să scriu despre asta. Voiam să transmit cât mai în detaliu acest „clash of civilisations”. Am alcătuit întrebări ca de interviu și le-am transmis. (Aveam eu nevoia să fiu sigură că voi înțelegeți, ca cititori, în detaliu). „Yeah, I will answer them at some point…” Nu era necesar alt răspuns. Nu erau necesare nici întrebările, erau din partea noastră de lume, cu visele, obiectivele, sensurile noastre.
Citiți „I am Malala” și zâmbiți celor din altă educație, altă lume, chiar și când îi vedeți pe câte un scuter în trafic.
P.S. (căci trebuie să leg lucrurile de noi, cei de aici, care avem puterea mereu să ne alegem cuvintele și valorile și în plus … suntem acasă)
Mama mea mi-a spus, eu fiind copil: „Dacă nu o saluți pe femeia de serviciu cu respect, îți rup picioarele!” Am plecat cu virtutea asta. Respectul.
În carne se simte respectul. Și abia apoi în conștiință. În viață. În trafic sau la ușă. E o livrare importantă.
P.P.S.
„I cooked my beloved dish from home, chicken biryani. Can I bring you some?”
„Yes!”
„Thank you!”
„For what?”
„For saying yes.”
