Iranul trăiește unul dintre cele mai întunecate momente ale istoriei sale postrevoluționare. Protestele s-au răspândit în orașe și provincii, iar economia este supusă unor presiuni extreme. Rapoartele din țară susțin că cel puțin 12.000 de persoane au fost ucise în timpul represiunii, arată o analiză „Geopolitical Economist” publicată pe platforma „Medium”.
Există, de asemenea, o convingere tot mai mare că Statele Unite ar putea interveni în orice moment în sprijinul protestatarilor, cu scopul de aprăbușirea instituțiilor guvernamentale, astfel încât poporul însuși să poată decide viitorul țării.
Donald Trump pare pregătit să intervină în Iran, iar mulți oameni din interiorul țării spun că sunt gata să-și sacrifice viața pentru libertate. Indiferent dacă regimul va supraviețui sau nu, Iranul trece în mod clar printr-un punct de cotitură istoric și periculos.
Liderii vorbesc deschis despre „ultimele zile” ale Republicii Islamice. Deși Iranul se află sub o presiune imensă, presiunea în sine nu este echivalentă cu colapsul. Țara este zdruncinată, nu distrusă. Ceea ce asistăm nu este sfârșitul brusc al sistemului, ci o fază periculoasă într-o lungă luptă între puterea statului și o societate profund frustrată.
Cum au început protestele: economia înainte de politică
Actualul val de tulburări a început pe 28 decembrie, declanșat de un șoc economic puternic. Rialul iranian s-a prăbușit la minime record, inflația a depășit 50%, iar prețurile bunurilor de zi cu zi au devenit imposibil de prezis. Importatorii nu au putut stabili prețurile, negustorii și-au închis magazinele, iar familiile obișnuite au intrat în panică.
Tăcerea guvernului nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile. Când autoritățile au introdus un „nou rial” și au lansat planuri bugetare care includeau posibile creșteri de impozite, furia s-a revărsat în străzi. Negustorii din bazar, care joacă din punct de vedere istoric un rol politic esențial în Iran, s-au alăturat protestelor. Studenții i-au urmat. În scurt timp, muncitorii din industria petrolieră și șoferii de camion au intrat în grevă.
Această convergență a fost alarmantă pentru regim. Însă este important să ne amintim că revoltele economice nu devin automat revoluții.
Furia este răspândită, dar coordonarea este limitată
Protestele au devenit rapid politice. Scandările s-au mutat de la prețuri la putere. Protestatarii au cerut deschis sfârșitul conducerii clericale și chiar revenirea la monarhie. Demonstrațiile s-au extins în orașe precum Mashhad, Isfahan și Shiraz.
Totuși, chiar și în punctul lor culminant, protestele au implicat mii, nu milioane. Au fost intense, dar inegale. Diferite grupuri au protestat din motive diferite și nu a existat o conducere unică care să coordoneze acțiunile la nivel național. Acest lucru este important deoarece revoluțiile necesită o presiune susținută și organizată în timp. În Iranul de astăzi, furia este profundă, dar organizarea este slabă.
Violența și numărul deceselor: ce ne spun cu adevărat cifrele
Un oficial iranian a declarat că aproximativ 2.000 de persoane au fost ucise, dând vina pe „teroriști”. Grupuri pentru drepturile omului precum HRANA și Iran Human Rights au verificat aproximativ 600-700 de decese și au avertizat că numărul real ar putea fi mult mai mare. Publicația de opoziție Iran International a revendicat până la 12.000 de morți, citând surse interne.
Cifra exactă nu poate fi verificată independent din cauza întreruperilor internetului și a fricii din Iran. Însă sensul politic este clar. Statul a ales să folosească forța copleșitoare. Aceasta nu este violență aleatorie. Este o strategie deliberată de a întrerupe impulsul, de a speria societatea și de a împiedica protestele să devină permanente. Brutalitatea aici nu este un semn de colaps. Este un instrument de control.
De ce represiunea încă funcționează în Iran
Mulți observatori externi presupun că atunci când un guvern își ucide propriul popor, este terminat. În realitate, unele regimuri cad pentru că ezită să reprime. Altele supraviețuiesc pentru că nu ezită deloc.
Iranul aparține celei de-a doua categorii. De-a lungul deceniilor, Republica Islamică a construit un sistem de securitate stratificat. Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice, miliția Basij, poliția, serviciile de informații și sistemul judiciar funcționează ca un singur ecosistem. Aceste forțe sunt verificate ideologic, strict controlate și profund implicate în supraviețuirea regimului. Pentru cei din interiorul acestui sistem, colapsul ar însemna închisoare, exil sau moarte. Această frică leagă elita.
De ce Iranul nu mai este ca în 1979
Comparațiile cu revoluția din 1979 sunt frecvente, dar înșelătoare. La sfârșitul anilor 1970, șahul era bolnav, indecis și absent în momentele cheie. Forțele sale de securitate erau fragmentate. Poliția și soldații au refuzat să tragă asupra protestatarilor. Unitatea elitei s-a prăbușit din interior.
Foto: Vanity Fair
Iranul de astăzi este structural diferit. Din 1989, sub ayatollahul Ali Khamenei , puterea a fost transformată într-un stat teocratic de securitate. Represiunea nu este accidentală; este instituționalizată. Autoritatea este susținută de lanțuri de comandă suprapuse, concepute pentru a preveni dezertarea. De aceea, nici protestele mai mari decât cele din 1979 nu au produs prăbușirea elitei.
Toți analiștii citați de Reuters sunt de acord asupra unui punct: nu există fracturi vizibile la vârful piramidei de putere. Garda Revoluționară rămâne loială. Sistemul judiciar susține represiunea. Agențiile de informații coordonează operațiunile. Elitele politice nu văd nicio ieșire sigură din sistem. Ei cred că sunt „toți în aceeași barcă”. Dacă se scufundă, se scufundă toată lumea. Acest risc comun creează unitate chiar și în momentele de criză. Atâta timp cât această coeziune se menține, regimul poate supraviețui tulburărilor stradale. Acesta este cel mai important motiv pentru care Iranul nu s-a prăbușit.
Supraviețuirea nu înseamnă stabilitate
Capacitatea regimului de a supraviețui nu înseamnă că este stabil. Sancțiunile au strangulat economia. Influența regională a Iranului a fost slăbită de pierderile din Liban, Siria și Gaza. Programul nuclear a fost degradat de atacuri și presiuni.
În interiorul țării, legitimitatea s-a prăbușit. Tinerii iranieni nu văd niciun viitor. Crizele de mediu s-au agravat. Deficitul de apă, poluarea și întreruperile de electricitate au devenit parte a vieții de zi cu zi. Chiar și președintele a avertizat că Teheranul ar putea avea nevoie într-o zi să fie relocat. Statul supraviețuiește, dar guvernează prin frică, nu prin consimțământ.
Reformă limitată
Președintele Masoud Pezeshkian a încercat o abordare mai blândă. El a recunoscut eșecurile economice, s-a întâlnit cu negustorii din bazar, l-a înlocuit pe guvernatorul băncii centrale și a promis că va pune capăt corupției în subvențiile valutare. Limbajul său contrasta puternic cu stilul dur al predecesorului său.
Însă puterea în Iran nu aparține președintelui. Deciziile cheie aparțin instituțiilor aflate în afara controlului său. Mulți protestatari au privit promisiunile sale cu scepticism, considerându-le mai degrabă concesii tactice decât o schimbare reală. Când gesturile nu au reușit să calmeze străzile, represiunea s-a intensificat din nou. Aceasta arată limitele reformei din interiorul sistemului.
Liderul Suprem și chestiunea succesiunii
Dacă Iranul se confruntă cu un risc real de colaps, acesta nu constă doar în proteste, ci în succesiunea conducerii. Khamenei este în vârstă și din ce în ce mai absent din public. Puterea este puternic centralizată în jurul funcției sale și nu există un succesor universal acceptat.
Când succesiunea devine inevitabilă, competiția dintre elite s-ar putea intensifica. Facțiunile rivale din cadrul establishmentului clerical și al IRGC s-ar putea lupta pentru influență. Acel moment ar putea slăbi unitatea elitei într-un mod în care protestele nu o pot face. Până atunci, sistemul rămâne intact, deși profund solicitat.
Ayatollahul Khamenei, liderul religios al Iranului
Presiunea externă: o sabie cu două tăișuri
Președintele SUA, Donald Trump, a amenințat deschis cu intervenții și tarife vamale. Israelul a discutat opțiuni cu Washingtonul. Europa a condamnat violența și a promis noi sancțiuni.
Presiunea externă crește costurile pentru Teheran, dar comportă și riscuri. Acțiunea militară ar putea declanșa o reacție naționalistă, ar putea uni elitele și ar putea justifica o represiune mai dură.
Analiștii avertizează că atacurile străine ar putea diviza Iranul pe criterii etnice, în special în regiunile kurdă și balucă. Chiar și susținătorii intervenției admit că, fără o fractură a elitei, forța externă poate întări regimul, în loc să-l slăbească.
De ce opoziției îi lipsește încă ingredientul final
În ciuda unui curaj și a unei furii reale, opoziția Iranului rămâne fragmentată. Grupuri diferite își doresc viitoruri diferite. Unii susțin o monarhie, alții o republică seculară. Niciun lider singular nu a apărut cu capacitate organizațională la nivel național.
Figuri precum Reza Pahlavi atrag simbolism și sprijin din partea diasporei, dar le lipsesc rețelele interne pe care le avea ayatollahul Khomeini în anii 1970. Fără coordonare, protestele se luptă să își mențină avântul sub represiune.
Acesta nu este un eșec moral. Este o realitate structurală. Iranul nu se îndreaptă spre un colaps brusc și dramatic precum cel din 1979. Statul de securitate rămâne suficient de puternic pentru a suprima tulburările. Unitatea elitei se menține. Protestele duc lipsă de o organizare susținută.
Însă sistemul se degradează în mod evident. Fiecare protest slăbește legitimitatea. Fiecare reprimare adâncește furia. Presiunile economice și de mediu continuă să crească. Succesiunea se profilează ca o incertitudine majoră.
Iranul nu se va prăbuși așa cum cred mulți — nu peste noapte, nu automat, nu încă. Dar intră într-o fază lungă și periculoasă în care supraviețuirea devine mai dificilă cu fiecare an.
