Într-un mesaj public care a circulat în aceste zile în mediul online, fără a genera însă ecoul pe care gravitatea sa l-ar fi justificat, este anunțată moartea unui militar român care a participat la misiuni în Bosnia-Herțegovina, Irak și Afganistan.
Este vorba de caporalul Paiu Ilie, care a servit în Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”, în perioada aprilie 1997 – martie 2008, veteran al teatrelor de operații.
Un om care a răspuns de fiecare dată „prezent” atunci când statul român i-a cerut să își asume riscuri în numele interesului național, dar care, după întoarcerea acasă, a pierdut o altă bătălie, una nevăzută, dusă în tăcere, departe de orice raport oficial, statistică sau recunoaștere instituțională.
Vestea morții sale a fost făcută publică de Marius Apostol, președintele Asociației Militarilor Veterani și Veteranilor cu Dizabilități din Teatrele de Operații. Acesta vorbește despre „o luptă tăcută, nevăzută, dar cumplită – lupta cu propriile răni sufletești”.
Concret, este vorba de o tulburare de stres post-traumatic (PTSD) nediagnosticată la timp și despre erodarea lentă, dar constantă, a capacității unui militar de a merge mai departe, într-un context în care sprijinul necesar nu a existat atunci când ar fi putut face diferența.
Redăm integral mesajul public al lui Marius Apostol:
„În aceste zile apăsătoare pentru comunitatea militară, ne plecăm frunțile și inimile în fața unei pierderi dureroase și greu de cuprins în cuvinte.
Camaradul nostru, caporalul Paiu Ilie, a trecut la cele veșnice după o luptă tăcută, nevăzută, dar cumplită – lupta cu propriile răni sufletești. Încadrat la Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni” în perioada aprilie 1997 – martie 2008, veteran al teatrelor de operații, a servit România cu devotament, răspunzând fără tăgadă „PREZENT” atunci când țara i-a cerut să servească interesul național în misiuni în teatrele de operații din Bosnia-Herțegovina, Irak și Afganistan.
Acolo unde alții văd doar uniforme și ordine, noi știm că se ascund ani de sacrificiu, temeri, responsabilitate și suferință. Sunt poveri care nu se termină odată cu întoarcerea acasă.
Din păcate, camaradul nostru nu a reușit să găsească la timp sprijinul necesar pentru a-și vindeca rănile lăuntrice. Tulburarea de stres post-traumatic, acumulată în urma misiunilor, nediagnosticată la timp, i-a erodat puterea de a merge mai departe.
Cuvintele sale, lăsate în urmă pentru cei doi copii – o fiică de 25 de ani și un băiat de 13 ani – răsună ca un strigăt dureros:
„Greutățile m-au învins.”
Nu judecăm. Nu acuzăm. Dar societatea și factorii de decizie politico-militari trebuie să înțeleagă cât de grea și apăsătoare poate deveni viața după front.
Pierderea lui este un semnal grav și o responsabilitate colectivă. Avem datoria să fim mai atenți unii la alții, să nu lăsăm niciun camarad singur în lupta sa interioară. Rănile sufletești, deși nevăzute, sunt la fel de reale și dureroase ca cele purtate pe trup.
Depunerea la locul de veci a celui ce a fost caporal Paiu Ilie, va avea loc mâine, 16 aprilie, ora 10:30, la Cimitirul Berceni 2, atunci când la APELUL SOLEMN al VETERANILOR, noi vom răspunde în locul lui: „Căzut la datorie pe frontul de acasă!”, în lupta cu nedreptățile și uitarea cu care sunt răsplătiți veteranii, de cei care ne hotărăsc și ne îngreuiază viața de parcă ne-ar urî, în loc să ne aprecieze pentru sacrificiile noastre.
Cei care l-au cunoscut, l-au respectat, sau pur și simplu doresc să aducă un ultim omagiu sunt așteptați să-i fie alături pe ultimul drum.
Și poate, dincolo de durerea acestui moment, vom învăța să ne fim mai aproape unii altora – cu adevărat.
Drum lin, camarade!
Nu te vom uita.
Rănile nevăzute UCID cu cea mai grea suferință.
Respect pentru Veterani!
Onoare și Respect!
Câte cazuri există în România?
Dincolo de dimensiunea profund umană a acestei pierderi, care nu poate fi redusă la o simplă știre sau la o statistică, apare inevitabil o întrebare care depășește cazul individual și care ar trebui să preocupe în mod real instituțiile responsabile: câte astfel de situații există în realitate și, mai ales, de ce nu există aproape nicio recunoaștere oficială a acestei probleme în România, în condițiile în care această realitate este documentată de zeci de ani la nivel internațional?
Post-Traumatic Stress Disorder – tulburarea de stres post-traumatic – nu reprezintă o excepție în mediul militar, ci o consecință cunoscută a expunerii la stres operațional intens și prelungit, motiv pentru care, în majoritatea armatelor statelor aliate, această afecțiune este tratată ca un risc ocupațional inerent profesiei militare, fiind integrată în politicile de sănătate și siguranță, monitorizată sistematic și abordată prin programe complexe de prevenție, evaluare și intervenție.
În Statele Unite, Marea Britanie, Germania sau Franța, militarii sunt evaluați psihologic înainte de plecarea în misiune, monitorizați pe durata desfășurării acesteia și, mai ales, urmăriți după întoarcere, uneori pe perioade îndelungate, tocmai pentru a preveni situațiile în care efectele psihologice ale expunerii la teatru de operații evoluează în forme severe, greu de gestionat în absența unui sprijin specializat. Aceste mecanisme nu sunt opționale, ci fac parte din obligațiile asumate de statele respective în ceea ce privește protecția personalului militar.
Cadru legislativ
În acest context, trebuie amintit faptul că România nu operează într-un vid normativ, ci este parte a unui cadru juridic european care stabilește obligații clare în materia securității și sănătății în muncă, inclusiv prin Directiva 89/391/CEE, care consacră responsabilitatea angajatorului de a asigura protecția sănătății lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă, precum și prin Directiva 2004/37/CE privind expunerea la agenți cancerigeni sau mutageni, acte normative care au fost transpuse în legislația națională prin Legea 319/2006 și actele subsecvente, fără ca aceste obligații să fie limitate exclusiv la riscurile fizice, ci extinzându-se, în mod evident, și asupra celor psihologice.
În plus, în cadrul alianțelor din care România face parte, în special în cadrul NATO, problematica sănătății mentale a personalului militar, inclusiv a PTSD, este recunoscută și abordată prin politici și recomandări care vizează atât prevenția, cât și intervenția, tocmai pentru că experiența operațională a demonstrat, în mod repetat, că ignorarea acestor aspecte generează consecințe grave nu doar la nivel individual, ci și la nivel instituțional.
În România, însă, această problemă pare să rămână, în continuare, într-o zonă de tăcere instituțională, în care lipsa unor date publice relevante privind incidența PTSD în rândul militarilor care au participat la misiuni externe, absența unor programe vizibile și transparente de monitorizare post-deployment și lipsa unei recunoașteri explicite a acestei afecțiuni ca risc ocupațional ridică, în mod legitim, întrebări cu privire la modul în care sunt respectate obligațiile asumate atât la nivel național, cât și european.
Expresia „frontul de acasă”, folosită în mesajul transmis de camarazii militarului dispărut, nu este o simplă formulare metaforică, ci descrie, cu o precizie greu de ignorat, realitatea prin care trec numeroși veterani, pentru care revenirea din teatru nu înseamnă finalul expunerii la risc, ci intrarea într-o altă etapă, în care lupta nu mai este una vizibilă, purtată împotriva unui adversar identificabil, ci una interioară, difuză și adesea tăcută, în care lipsa unui sprijin instituțional adecvat poate transforma dificultățile de adaptare în probleme severe, cu consecințe dramatice.
Nu este vorba despre a căuta vinovați în mod simplist și nici despre a transforma tragedii individuale în instrumente de presiune, ci despre a recunoaște existența unei probleme reale și despre a înțelege că ignorarea acesteia nu conduce la dispariția ei, ci, dimpotrivă, la amplificarea riscurilor, în condițiile în care lipsa recunoașterii exclude automat și posibilitatea prevenirii.
În aceste condiții, întrebările care se impun nu sunt unele retorice, ci unele cât se poate de concrete și legitime: există în prezent un sistem real, funcțional și verificabil de evaluare și monitorizare psihologică a militarilor români după întoarcerea din teatrele de operații externe, există date centralizate privind incidența PTSD în rândul acestora și, mai ales, există mecanisme prin care această afecțiune este recunoscută și tratată ca risc ocupațional, în conformitate cu obligațiile asumate de statul român?
În absența unor răspunsuri clare și transparente la aceste întrebări, astfel de cazuri nu mai pot fi privite exclusiv ca tragedii individuale, ci trebuie înțelese și ca posibile consecințe ale unui sistem care, cel puțin la nivel de percepție publică, pare să evite asumarea unei realități incomode.
Pentru că o problemă care nu este recunoscută nu este nici măsurată, nici monitorizată și, în cele din urmă, nici prevenită, iar atunci când prevenția lipsește, există situații în care evoluția este lăsată să ajungă într-un punct în care orice intervenție devine tardivă, exact așa cum s-a întâmplat, cel mai probabil, și în acest caz.
Întrebarea care rămâne nu este dacă această problemă există, ci câți dintre cei care au servit România în teatrele de operații externe continuă, în tăcere, să ducă această luptă pe cont propriu și, mai ales, câți dintre ei vor mai ajunge în situația de a cădea pe acest „front de acasă” până în momentul în care problema va fi, în mod real, recunoscută și tratată ca atare.
