Uciderea lui Ali Larijani, una dintre cele mai influente figuri ale securității naționale iraniene, pe 17 martie 2026, a generat, conform Al Jazeera, o întrebare care preocupă Occidentul: poate fi prăbușit regimul de la Teheran prin eliminarea „creierelor” sale strategice?
Deși entuziasmul mediatic sugerează adesea că astfel de lovituri sunt fatale, o privire atentă asupra structurii interne a Iranului dezvăluie o realitate mult mai robustă și mai sumbră.
Spre deosebire de organizațiile teroriste precum Al-Qaeda, unde moartea lui Osama bin Laden a fracturat iremediabil nucleul operațional, Iranul nu este o rețea bazată pe o singură „carismă personală” sau printr-un lider figurativ. Evident, importanța unui asemenea personaj este indubitabilă, însă Iranul este un stat profund instituționalizat, profund islamic instituționalizat mai bine spus, construit pe principiul redundanței și al supraviețuirii colective. Mai mult, Iranul încă are acest regim, funcționează pe baza lui, nu există un colaps administrativ.
Eroarea de identitate, între facțiuni teroriste și state în sine
O eroare fundamentală în analiza rezilienței iraniene este compararea regimului cu grupări nestatale. O perspectivă esențială oferită de Belfer Center for Science and International Affairs subliniază că eficacitatea „decapitării conducerii” scade drastic pe măsură ce o organizație devine mai birocratizată.
Potrivit cercetărilor publicate de Belfer Center, în timp ce entitățile de tip Al-Qaeda sunt vulnerabile deoarece depind de viziunea și logistica unui singur om, statele cu structuri militare și administrative solide au capacitatea de a absorbi șocul pierderii liderilor fără a-și pierde direcția strategică.
Spre exemplu, Al-Qaeda a fost, în esență, un „edificiu” al terorii care s-a prăbușit odată cu fondatorul său. Iranul, în schimb, este o „corporație” ideologică cu resurse statale imense, unde fiecare piesă este, prin definiție, interschimbabilă.
Această durabilitate este ancorată în ceea ce observatorii numesc Nezam (Sistemul). Potrivit unei analize exhaustive realizate de Council on Foreign Relations (CFR) despre centrele de putere din Republica Islamică, arhitectura statului este concepută ca un labirint de autorități care se suprapun.
Puterea nu rezidă doar în Liderul Suprem sau într-un oficial de rang înalt precum Larijani, ci este dispersată între Consiliul Gardienilor, Adunarea Experților, Parlamentul și aparatul militar. Această fragmentare deliberată a autorității, documentată de CFR, asigură faptul că niciun asasinat, oricât de precis, nu poate paraliza întregul mecanism de decizie.
Atunci când o figură cheie dispare, „Nezam-ul” activează protocoale de succesiune și de delegare a autorității care au fost perfecționate de-a lungul a patru decenii de izolare și conflict.
IRGC și corporatizarea Martiriului
Un pilon central al acestei reziliențe este Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC). Studiile academice disponibile, care analizează evoluția acestei forțe, evidențiază transformarea IRGC dintr-o miliție ideologică într-un conglomerat militar și economic atotputernic.
Potrivit acestor surse, IRGC nu este doar o armată care ascultă de un general, este o instituție care controlează segmente vaste din economia iraniană, de la infrastructură la telecomunicații.
Această implicare economică masivă creează o loialitate sistemică ce depășește individul. Ofițerii IRGC nu luptă pentru gloria unui lider, ci pentru protejarea unui întreg ecosistem de putere și bogăție din care fac parte, așa numită loialitate de familie.
Totodată, există viziuni certe care reliefază faptul că importanța liderului e categorică, în psihologia maselor de exemplu, mulțimea preia caracteristicile liderului, iar vâltoarea freneziei agresive devine un catalizator al mobilizării împotriva oricărei amenințări a destructurării.
Mai mult, uciderea unor lideri precum Larijani sau chiar ipotetica dispariție a lui Khamenei sunt integrate imediat în „cultul martiriului”, un element central al ideologiei de stat. În loc să provoace dezertări sau prăbușirea moralului, aceste pierderi sunt folosite ca instrumente de mobilizare naționalistă.
Regimul transformă înfrângerea tactică într-o victorie ideologică, consolidând coeziunea internă sub pretextul amenințării externe. În acest sens, Iranul funcționează ca un organism biologic care, atunci când este atacat, își întărește sistemul imunitar prin regenerarea rapidă a celulelor de comandă.
Mecanismul Succesiunii, selecția prin purificare
O altă dimensiune critică a stabilității iraniene este modul în care regimul gestionează succesiunea la vârful piramidei. Expertul Karim Sadjadpour a explicat că procesul de selecție a noii conduceri este mai degrabă un exercițiu de purificare ideologică decât unul de schimbare politică.
Potrivit lui Sadjadpour, regimul a utilizat crizele recente pentru a elimina elementele pragmatice și a popula instituțiile cheie, precum Adunarea Experților, cu loialiști de linie dură. Această strategie garantează că, în eventualitatea morții Liderului Suprem, succesorul său va fi un produs al sistemului, dedicat continuării aceleiași viziuni antagoniste față de Occident.
Această logică a continuității explică de ce proxy wars, purtate de Iran în alte regiuni, prin interpuși, s-au oprit după eliminarea unor figuri legendare precum Qasem Soleimani. Așa-numita „Axă a Rezistenței” a fost birocratizată și instituționalizată la un nivel atât de profund încât fluxurile de finanțare, instruire și comandă către grupări precum Hezbollah sau milițiile din Irak funcționează aproape pe pilot automat.
Informațiile coroborate de la Belfer Center și NPR sugerează că Iranul a reușit să exporte propriul model de „stat în stat” aliaților săi regionali, creând o structură de comandă descentralizată care poate supraviețui eliminării fizice a coordonatorilor săi de la Teheran.
Inerția unui regim fără sfârșit iminent
Analiza curentă ne forțează să acceptăm o concluzie inconfortabilă pentru strategiile bazate exclusiv pe forță, anume că Republica Islamică Iran este un „Leviatan” instituțional care a depășit demult stadiul în care destinul său depindea de viața sau moartea câtorva oameni.
În timp ce organizații precum Al-Qaeda era o flacără care se putea stinge prin suprimarea oxigenului , anume liderul. Iranul este un incendiu alimentat de un ecosistem întreg de instituții, interese economice și convingeri religioase.
Sursele consultate converg către ideea că uciderea unor oficiali precum Ali Larijani, Khamenei și mulți alții care vor urma în 2026 este o victorie de etapă, dar nu o lovitură de grație, de altfel acestea reprezintă lovituri de imagine, sau chiar de moral pentru combatanții ambelor tabere, negative și pozitive însă nu reprezintă un succes fundamental.
Regimul dispune de o redundanță strategică ce îi permite să funcționeze chiar și sub o presiune extremă. Pentru a înțelege Iranul, trebuie să înțelegem că „Nezam-ul” este mai mare decât suma membrilor săi.
Statul iranian nu funcționează ca o organizație teroristă, ci ca o structură imperială modernă care și-a asumat martiriul liderilor săi ca pe un cost acceptabil pentru supraviețuirea sistemului. Prin urmare, atâta timp cât birocrația militară a IRGC și mecanismele de succesiune ideologică rămân intacte, regimul va continua să își exercite puterea și să își ducă războaiele, indiferent de numele celui care ocupă, temporar, scaunul de la vârful puterii.
De altfel, trebuie luat în considerare și factorul religios, Republica islamistă funcționează cu un combustibil al sacrificiului suprem, Jihadul, râzboiul sfânt, străduința și efortul includ și lupta armată în scopul desăvârșirii și extinderii Islamului, astfel, reziliența populației poate fi categorică în acest război deficitar înțeles de Statele Unite și Israel.
