Discursul susținut de Marco Rubio la Munich Security Conference (MSC) 2026 a fost, la suprafață, unul conciliant. A reafirmat legătura identitară și civilizațională dintre Statele Unite și Europa, caracterul aproape indisolubil al relației transatlantice și necesitatea continuității în apărarea comună. Mesajul a părut o mână întinsă, într-un moment în care tensiunile dintre cele două maluri ale Atlanticului sunt evidente.
Dar, așa cum avertizează Oana Popescu-Zamfir, de la think-tank-ul „Global Focus”, discursul nu trebuie citit în cheie romantică, ci fără entuziasm facil. „Nu vă iluzionați cu discursul lui Rubio”, a scris ea pe pagina de Facebook, subliniind că Washingtonul cere Europei exact opusul wishful thinking-ului. A fost un discurs pozitiv, dar cu un subtext complicat.
În opinia sa, Washingtonul transmite exact mesajul pe care îl cere Europei să îl internalizeze: să renunțe la iluzii și la reflexul de a presupune că relația transatlantică este automată.
Mesajul fundamental: legătura este identitară, nu doar strategică
Marco Rubio a enunțat explicit că relația dintre SUA și Europa este una identitară și civilizațională, aproape indisolubilă. Acesta este, în opinia Oanei Popescu-Zamfir, elementul central al discursului. Nu este vorba doar despre NATO sau despre aranjamente de securitate, ci despre o comunitate de destin.
Într-o lume care, potrivit consensului de la München, s-a schimbat structural – ordinea bazată pe reguli nu mai funcționează în forma cunoscută – Marco Rubio afirmă că aceste transformări nu reduc relevanța legăturii transatlantice, ci o fac mai necesară. Continuitatea apărării comune devine, paradoxal, mai importantă tocmai pentru că sistemul internațional este mai instabil.
Aceeași logică a fost formulată, într-un registru tehnic, și de Elbridge Colby la ministeriala NATO, prin conceptul unui „NATO 3.0”: o revenire la esența alianței, cu doi piloni puternici – America și Europa – și cu o responsabilitate europeană crescută.
Două planuri paralele la München
Potrivit Oanei Popescu-Zamfir, Conferința de Securitate de la München 2026 a fost structurată pe două linii clare:
- Recunoașterea fără echivoc că lumea s-a schimbat radical, iar relația transatlantică este tensionată de diferențe reale de perspectivă.
- Asumarea de către Europa a noii realități și afirmarea disponibilității de a deveni mai asertivă, autonomă și capabilă strategic.
Europa transmite că este pregătită să își consolideze pilonul de putere – militar, economic, politic. Washingtonul transmite că exact acest lucru îl așteaptă. La suprafață, mesajele converg.
Divergența reală: definiția Occidentului
Subtextul complicat, identificat de Oana Popescu-Zamfir, ține însă de definirea identității occidentale. Marco Rubio a vorbit despre comunitatea civilizațională, dar această comunitate este interpretată prin lentila administrației Trump 2.0: o definiție politică și culturală a Occidentului, critică față de anumite politici europene – de la schimbările climatice, la anumite expresii ale liberalismului contemporan.
Pentru Europa, însă, valorile democratice, liberale, dreptul internațional, alianțele și egalitatea între state rămân fundamentale pentru reconstrucția posturii sale globale. Aici apare ruptura: nu asupra necesității cooperării, ci asupra conținutului identitar al acesteia.
Avertismentul implicit: „America poate merge singură”
Secretarul de Stat american, Marco Rubio, a transmis un mesaj extrem de clar: Statele Unite preferă să abordeze problemele împreună cu Europa, dar sunt pregătite să le gestioneze și singure. În analiza Oanei Popescu – Zamfir, acesta este punctul de maximă presiune strategică.
Nu este o amenințare teatrală, ci o delimitare a poziției de negociere. Relația transatlantică este valoroasă, dar nu este incondiționată. Dacă diferențele devin insurmontabile sau dacă Europa nu își consolidează capacitatea strategică, Washingtonul poate recalibra nivelul angajamentului.
Provocarea dificilă vs. provocarea gestionabilă
Comparativ cu această diferență identitară, provocarea formulată de Colby – implementarea țintelor NATO și consolidarea apărării colective europene – este, în opinia Oanei Popescu-Zamfir, mai ușor de rezolvat. Ea ține de investiții, reforme, capacități concrete.
Mult mai dificilă este negocierea incompatibilităților de valori dintre cele două maluri ale Atlanticului. Europa nu poate renunța la pilonii construcției sale fără a-și pierde esența. În același timp, administrația americană reflectă interese politice interne și o viziune ideologică proprie, dificil de armonizat cu paradigma europeană.
Soluția sugerată de Oana Popescu-Zamfir nu este acomodarea ideologică, ci consolidarea strategică. Dacă Europa devine un partener puternic – indispensabil militar, economic și politic – costul unei rupturi pentru Washington crește substanțial. O Europă slabă poate fi ignorată și prestă. Cu o Europă puternică este obligatoriu să se negocieze.
În acest sens, întărirea pilonului securitar și economic comun poate crea spațiu pentru un „trade-off”: acceptarea unor diferențe ideologice în schimbul unei cooperări care întărește securitatea și competitivitatea Americii.
Implicațiile pentru România
Pentru România, concluzia este directă: menținerea fermă a pilonilor construcției europene și consolidarea contribuției la securitatea colectivă. Nu retorica va conta în noua fază a relației transatlantice, ci capacitatea de a livra – bugete, infrastructură, stabilitate, predictibilitate.
Discursul lui Marco Rubio nu a fost o simplă declarație de solidaritate. A fost o ofertă strategică condiționată. Relația transatlantică rămâne esențială pentru ambele părți, dar nu mai este automată. Viitorul ei va depinde de capacitatea Europei de a-și consolida puterea și de a negocia diferențele fără a-și abandona identitatea.
DISCURSUL INTERGRAL AL LUI MARCO RUBIO, SECRETARUL DE STAT AL SUA, LA CONFERINȚA DE SECURITATE DE LA MÜNCHEN 2026
„Ne-am adunat astăzi aici ca membri ai unei alianțe istorice, o alianță care a salvat și a schimbat lumea. Când această conferință a început în 1963, se desfășura într-o națiune – de fapt, pe un continent – care era divizată împotriva ei însăși. Linia dintre comunism și libertate trecea prin inima Germaniei. Primele garduri de sârmă ghimpată ale Zidului Berlinului fuseseră ridicate cu doar doi ani înainte.
Și cu doar câteva luni înainte de prima conferință, înainte ca predecesorii noștri să se întâlnească pentru prima dată aici, la München, criza rachetelor cubaneze adusese lumea în pragul distrugerii nucleare. Chiar dacă al Doilea Război Mondial era încă proaspăt în memoria americanilor și a europenilor, ne-am trezit în fața unei noi catastrofe globale – una cu potențialul unui nou tip de distrugere, mai apocaliptică și mai definitivă decât orice altceva din istoria omenirii.
La momentul acelei prime reuniuni, comunismul sovietic era în plină ascensiune. Mii de ani de civilizație occidentală erau în pericol. La acel moment, victoria era departe de a fi sigură. Dar eram motivați de un scop comun. Eram uniți nu doar de ceea ce combăteam, ci și de ceea ce apăram. Împreună, Europa și America au învins și un continent a fost reconstruit. Poporul nostru a prosperat. În timp, blocurile Estului și Vestului s-au reunit. O civilizație a fost din nou completă.
Zidul infam care despărțise această națiune în două a căzut, și odată cu el un imperiu malefic, iar Estul și Vestul au devenit din nou una. Dar euforia acestui triumf ne-a condus la o iluzie periculoasă: că am intrat, citez, «în sfârșitul istoriei»; că fiecare națiune va fi acum o democrație liberală; că legăturile formate doar prin comerț și schimburi comerciale vor înlocui acum naționalitatea; că ordinea globală bazată pe reguli – un termen folosit în exces – va înlocui acum interesul național; și că vom trăi acum într-o lume fără frontiere, în care toată lumea va deveni cetățean al lumii.
Aceasta a fost o idee nesăbuită, care a ignorat atât natura umană, cât și lecțiile învățate din peste 5.000 de ani de istorie umană consemnată. Și ne-a costat scump. În această iluzie, am îmbrățișat o viziune dogmatică a comerțului liber și fără restricții, chiar dacă unele națiuni și-au protejat economiile și și-au subvenționat companiile pentru a ne submina sistematic pe ale noastre – închizând fabricile noastre, ceea ce a dus la dezindustrializarea unei mari părți a societăților noastre, la mutarea a milioane de locuri de muncă din clasa muncitoare și din clasa de mijloc în străinătate și la cedarea controlului asupra lanțurilor noastre critice de aprovizionare atât adversarilor, cât și rivalilor.
Am externalizat din ce în ce mai mult suveranitatea noastră către instituții internaționale, în timp ce multe națiuni au investit în state sociale masive, cu prețul menținerii capacității de a se apăra. Acest lucru s-a întâmplat chiar și în condițiile în care alte țări au investit în cea mai rapidă consolidare militară din istoria umanității și nu au ezitat să folosească forța brută pentru a-și urmări propriile interese. Pentru a potoli cultul climatic, ne-am impus politici energetice care ne sărăcesc poporul, chiar dacă concurenții noștri exploatează petrolul, cărbunele, gazele naturale și orice altceva – nu doar pentru a-și alimenta economiile, ci și pentru a le folosi ca pârghie împotriva noastră.
Și, în căutarea unei lumi fără frontiere, am deschis porțile unui val fără precedent de migrație în masă care amenință coeziunea societăților noastre, continuitatea culturii noastre și viitorul poporului nostru. Am făcut aceste greșeli împreună și acum, împreună, avem datoria față de poporul nostru să înfruntăm aceste realități și să mergem mai departe, să reconstruim.
Sub președinția lui Donald Trump, Statele Unite ale Americii vor prelua din nou sarcina reînnoirii și restaurării, conduse de viziunea unui viitor la fel de mândru, suveran și vital ca trecutul civilizației noastre. Și, deși suntem pregătiți, dacă este necesar, să facem acest lucru singuri, preferăm și sperăm să îl facem împreună cu voi, prietenii noștri din Europa.
Statele Unite și Europa sunt unite. America a fost fondată acum 250 de ani, dar rădăcinile sale au început aici, pe acest continent, cu mult înainte. Omul care s-a stabilit și a construit națiunea în care m-am născut a ajuns pe țărmurile noastre purtând cu sine amintirile, tradițiile și credința creștină ale strămoșilor săi ca pe o moștenire sacră, o legătură indestructibilă între lumea veche și cea nouă.
Facem parte dintr-o singură civilizație – civilizația occidentală. Suntem legați unii de alții prin cele mai profunde legături pe care națiunile le pot împărtăși, forjate de secole de istorie comună, credință creștină, cultură, moștenire, limbă, strămoși și sacrificiile pe care strămoșii noștri le-au făcut împreună pentru civilizația comună pe care am moștenit-o.
De aceea noi, americanii, putem părea uneori puțin prea direcți și insistenți în sfaturile noastre. De aceea președintele Trump cere seriozitate și reciprocitate din partea prietenilor noștri din Europa. Motivul, prieteni, este că ne pasă profund. Ne pasă profund de viitorul vostru și al nostru. Și dacă uneori nu suntem de acord, dezacordurile noastre provin din profunda noastră preocupare pentru o Europă cu care suntem legați – nu doar economic, nu doar militar. Suntem legați spiritual și suntem legați cultural. Vrem ca Europa să fie puternică. Credem că Europa trebuie să supraviețuiască, deoarece cele două mari războaie ale secolului trecut ne reamintesc constant că, în cele din urmă, destinul nostru este și va fi întotdeauna legat de al vostru, pentru că știm – (aplauze) – pentru că știm că soarta Europei nu va fi niciodată irelevantă pentru a noastră.
Securitatea națională, care este în mare parte tema acestei conferințe, nu este doar o serie de întrebări tehnice – cât cheltuim pentru apărare sau unde, cum o implementăm, acestea sunt întrebări importante. Sunt. Dar nu sunt cele fundamentale. Întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundem de la început este ce anume apărăm, pentru că armatele nu luptă pentru abstracții. Armatele luptă pentru un popor; armatele luptă pentru o națiune. Armatele luptă pentru un mod de viață. Și asta este ceea ce apărăm: o mare civilizație care are toate motivele să fie mândră de istoria sa, încrezătoare în viitorul său și care își propune să fie întotdeauna stăpânul propriului destin economic și politic.
Aici, în Europa, s-au născut ideile care au plantat semințele libertății care au schimbat lumea. Aici, în Europa, s-a născut lumea – care a dat lumii statul de drept, universitățile și revoluția științifică. Acest continent a dat naștere geniilor Mozart și Beethoven, Dante și Shakespeare, Michelangelo și Da Vinci, Beatles și Rolling Stones. Și aici se află bolțile Capelei Sixtine și turnurile înalte ale marii catedrale din Köln, care nu mărturisesc doar măreția trecutului nostru sau credința în Dumnezeu care a inspirat aceste minuni. Ele prefigurează minunile care ne așteaptă în viitor. Dar numai dacă suntem mândri de moștenirea noastră și de acest patrimoniu comun putem începe împreună să ne imaginăm și să ne modelăm viitorul economic și politic.
Deindustrializarea nu a fost inevitabilă. A fost o alegere politică conștientă, o întreprindere economică de zeci de ani care a lipsit națiunile noastre de bogăția, capacitatea productivă și independența lor. Iar pierderea suveranității lanțului nostru de aprovizionare nu a fost o funcție a unui sistem prosper și sănătos de comerț global. A fost o prostie. A fost o transformare prostească, dar voluntară a economiei noastre, care ne-a lăsat dependenți de alții pentru nevoile noastre și periculos de vulnerabili la crize.
Migrația în masă nu este, nu a fost și nu este o problemă marginală, fără consecințe majore. A fost și continuă să fie o criză care transformă și destabilizează societățile din întreaga lume occidentală. Împreună putem reindustrializa economiile noastre și reconstrui capacitatea de a ne apăra popoarele. Dar activitatea acestei noi alianțe nu ar trebui să se concentreze doar pe cooperarea militară și pe recuperarea industriilor din trecut. Ar trebui să se concentreze, de asemenea, pe promovarea intereselor noastre comune și a noilor frontiere, eliberând ingeniozitatea, creativitatea și spiritul dinamic pentru a construi un nou secol occidental. Călătoriile spațiale comerciale și inteligența artificială de ultimă generație; automatizarea industrială și producția flexibilă; crearea unui lanț de aprovizionare occidental pentru minerale critice, care să nu fie vulnerabil la extorcarea din partea altor puteri; și un efort unificat pentru a concura pentru cota de piață în economiile din sudul globului. Împreună, nu numai că putem recâștiga controlul asupra propriilor noastre industrii și lanțuri de aprovizionare, dar putem prospera în domeniile care vor defini secolul XXI.
Dar trebuie să preluăm și controlul asupra frontierelor noastre naționale. Controlul asupra persoanelor și numărului acestora care intră în țările noastre nu este o expresie a xenofobiei. Nu este ură. Este un act fundamental al suveranității naționale. Iar eșecul în acest sens nu este doar o renunțare la una dintre cele mai de bază obligații pe care le avem față de poporul nostru. Este o amenințare urgentă la adresa structurii societăților noastre și a supraviețuirii civilizației noastre în sine.
Și, în cele din urmă, nu mai putem pune așa-numita ordine globală deasupra intereselor vitale ale poporului nostru și ale națiunilor noastre. Nu trebuie să abandonăm sistemul de cooperare internațională pe care l-am creat și nu trebuie să demontăm instituțiile globale ale vechii ordini pe care le-am construit împreună. Dar acestea trebuie reformate. Acestea trebuie reconstruite.
De exemplu, Organizația Națiunilor Unite are încă un potențial enorm de a fi un instrument al binelui în lume. Dar nu putem ignora faptul că astăzi, în ceea ce privește cele mai urgente probleme cu care ne confruntăm, ea nu are răspunsuri și nu a jucat practic niciun rol. Nu a putut rezolva războiul din Gaza. În schimb, conducerea americană a eliberat prizonierii din mâinile barbarilor și a adus o armistițiu fragil. Nu a rezolvat războiul din Ucraina. A fost nevoie de conducerea americană și de parteneriatul cu multe dintre țările prezente astăzi aici doar pentru a aduce cele două părți la masa negocierilor în căutarea unei păci încă greu de atins.
Nu a avut puterea de a constrânge programul nuclear al clericii radicali șiiți din Teheran. Pentru asta au fost necesare 14 bombe aruncate cu precizie de bombardiere americane B-2. Și nu a fost în măsură să facă față amenințării la adresa securității noastre din partea unui dictator narcoterorist din Venezuela. În schimb, a fost nevoie de forțele speciale americane pentru a-l aduce pe acest fugar în fața justiției.
Într-o lume perfectă, toate aceste probleme și multe altele ar fi rezolvate de diplomați și de rezoluții formulate în termeni fermi. Dar nu trăim într-o lume perfectă și nu putem continua să permitem celor care amenință în mod flagrant și deschis cetățenii noștri și pun în pericol stabilitatea globală să se ascundă în spatele abstracțiilor dreptului internațional pe care ei înșiși le încalcă în mod sistematic.
Aceasta este calea pe care președintele Trump și Statele Unite au pornit-o. Este calea pe care vă rugăm să o urmați și voi, aici, în Europa. Este o cale pe care am parcurs-o împreună în trecut și pe care sperăm să o parcurgem din nou împreună. Timp de cinci secole, înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Occidentul s-a extins – misionarii, pelerinii, soldații și exploratorii săi au plecat de pe țărmurile sale pentru a traversa oceanele, a coloniza noi continente și a construi vaste imperii care se întindeau pe tot globul.
Dar în 1945, pentru prima dată de la epoca lui Columb, era în declin. Europa era în ruine. Jumătate din ea trăia în spatele Cortinei de Fier, iar restul părea că va urma în curând același drum. Marile imperii occidentale intraseră într-un declin ireversibil, accelerat de revoluțiile comuniste atee și de revoltele anticoloniale care aveau să transforme lumea și să acopere cu secera și ciocanul roșu vaste zone ale hărții în anii care urmau.
În acest context, atunci ca și acum, mulți au ajuns să creadă că epoca dominației Occidentului se încheiase și că viitorul nostru era destinat să fie un ecou slab și firav al trecutului nostru. Însă, împreună, predecesorii noștri au recunoscut că declinul era o alegere, iar ei au refuzat să o facă. Asta am făcut împreună odată și asta vor să facă din nou președintele Trump și Statele Unite, împreună cu voi.
Și de aceea nu vrem ca aliații noștri să fie slabi, pentru că asta ne face și pe noi mai slabi. Vrem aliați care să se poată apăra singuri, astfel încât niciun adversar să nu fie tentat să ne testeze puterea colectivă. De aceea nu vrem ca aliații noștri să fie împovărați de vinovăție și rușine. Vrem aliați care să fie mândri de cultura și moștenirea lor, care să înțeleagă că suntem moștenitori ai aceleiași civilizații mărețe și nobile și care, împreună cu noi, sunt dispuși și capabili să o apere.
Și de aceea nu vrem ca aliații noștri să raționalizeze status quo-ul defectuos, în loc să ia în considerare ceea ce este necesar pentru a-l repara, deoarece noi, în America, nu avem niciun interes să fim îngrijitori politicoși și ordonați ai declinului controlat al Occidentului. Nu căutăm să ne separăm, ci să revitalizăm o veche prietenie și să reînnoim cea mai mare civilizație din istoria omenirii. Ceea ce dorim este o alianță revigorată, care să recunoască faptul că ceea ce a afectat societățile noastre nu este doar un set de politici proaste, ci o stare de nemulțumire, lipsită de speranță și complacere. O alianță – alianța pe care o dorim este una care nu este paralizată de frică – frica de schimbările climatice, frica de război, frica de tehnologie. În schimb, dorim o alianță care să se îndrepte cu curaj spre viitor. Și singura frică pe care o avem este frica de rușinea de a nu lăsa națiunile noastre mai mândre, mai puternice și mai bogate pentru copiii noștri.
O alianță gata să ne apere poporul, să ne protejeze interesele și să ne păstreze libertatea de acțiune care ne permite să ne modelăm propriul destin – nu una care există pentru a administra un stat social global și pentru a ispăși pretinsele păcate ale generațiilor trecute. O alianță care nu permite ca puterea sa să fie externalizată, constrânsă sau subordonată unor sisteme aflate în afara controlului său; una care nu depinde de alții pentru necesitățile critice ale vieții sale naționale; și una care nu menține pretenția politicoasă că modul nostru de viață este doar unul dintre multe și care cere permisiunea înainte de a acționa. Și, mai presus de toate, o alianță bazată pe recunoașterea faptului că noi, Occidentul, am moștenit împreună – ceea ce am moștenit împreună este ceva unic, distinctiv și de neînlocuit, deoarece aceasta este, până la urmă, însăși baza legăturii transatlantice.
Acționând împreună în acest mod, nu vom contribui doar la restabilirea unei politici externe sănătoase. Ne va reda un sentiment mai clar despre noi înșine. Ne va restabili locul în lume și, astfel, va mustra și descuraja forțele care amenință să șteargă civilizația, amenințând astăzi atât America, cât și Europa.
Așadar, într-o perioadă în care titlurile din presă anunță sfârșitul erei transatlantice, să fie clar pentru toți că acesta nu este nici obiectivul, nici dorința noastră – pentru că, pentru noi, americanii, casa noastră poate fi în emisfera vestică, dar vom fi întotdeauna copii ai Europei. (Aplauze.)
Povestea noastră a început cu un explorator italian a cărui aventură în marele necunoscut pentru a descoperi o nouă lume a adus creștinismul în America – și a devenit legenda care a definit imaginația națiunii noastre pionieră.
Primele noastre colonii au fost construite de coloniști englezi, cărora le datorăm nu doar limba pe care o vorbim, ci întregul nostru sistem politic și juridic. Frontierele noastre au fost modelate de scoțienii-irlandezi – acel clan mândru și cordial din dealurile Ulsterului, care ne-a dat pe Davy Crockett, Mark Twain, Teddy Roosevelt și Neil Armstrong.
Marea noastră regiune central-vestică a fost construită de fermieri și meșteșugari germani, care au transformat câmpiile pustii într-o putere agricolă globală – și, apropo, au îmbunătățit dramatic calitatea berii americane. (Râsete.)
Expansiunea noastră în interiorul continentului a urmat pașii comercianților de blănuri și exploratorilor francezi, ale căror nume, apropo, încă mai împodobesc indicatoarele stradale și numele orașelor din întreaga vale a Mississippiului. Caii noștri, fermele noastre, rodeo-urile noastre – întreaga romantică imagine a arhetipului cowboy-ului care a devenit sinonim cu Vestul American – toate acestea au luat naștere în Spania. Iar cel mai mare și mai iconic oraș al nostru se numea New Amsterdam înainte de a fi numit New York.
Și știți că, în anul în care a fost fondată țara mea, Lorenzo și Catalina Geroldi locuiau în Casale Monferrato, în Regatul Piemont-Sardinia. Iar Jose și Manuela Reina locuiau în Sevilla, Spania. Nu știu ce știau, dacă știau ceva, despre cele 13 colonii care își câștigaseră independența față de Imperiul Britanic, dar iată ce știu cu certitudine: nu și-ar fi putut imagina niciodată că, 250 de ani mai târziu, unul dintre descendenții lor direcți se va întoarce astăzi pe acest continent ca șef al diplomației acelei națiuni tinere. Și totuși, iată-mă aici, amintindu-mi din propria mea poveste că atât istoriile noastre, cât și destinele noastre vor fi întotdeauna legate.
Împreună am reconstruit un continent distrus în urma a două războaie mondiale devastatoare. Când ne-am trezit din nou divizați de Cortina de Fier, Occidentul liber s-a aliat cu disidenții curajoși care luptau împotriva tiraniei din Est pentru a învinge comunismul sovietic. Am luptat unii împotriva altora, apoi ne-am împăcat, apoi am luptat din nou, apoi ne-am împăcat din nou. Și am sângerat și am murit cot la cot pe câmpurile de luptă de la Kapyong la Kandahar.
Și sunt aici astăzi pentru a clarifica faptul că America trasează calea către un nou secol de prosperitate și că, încă o dată, vrem să o facem împreună cu voi, aliații noștri dragi și prietenii noștri cei mai vechi. (Aplauze.)
Vrem să o facem împreună cu voi, cu o Europă mândră de moștenirea și istoria sa; cu o Europă care are spiritul creator al libertății care a trimis nave în mări necunoscute și a dat naștere civilizației noastre; cu o Europă care are mijloacele de a se apăra și voința de a supraviețui. Ar trebui să fim mândri de ceea ce am realizat împreună în secolul trecut, dar acum trebuie să înfruntăm și să îmbrățișăm oportunitățile unui nou secol – pentru că ieri s-a terminat, viitorul este inevitabil, iar destinul nostru comun ne așteaptă. Vă mulțumesc. (Aplauze.)”.
