Ordonanța de urgență de tip „trenuleț”, adoptată recent de guvernul Bolojan, introduce un nou pachet de măsuri fiscal-bugetare, justificat public prin necesitatea echilibrării finanțelor statului. Unele dintre aceste decizii pot fi discutate ca inevitabile într-un context economic complicat. Altele însă ridică o problemă serioasă de echitate și prioritate politică.
Printre măsurile prevăzute se află și eliminarea scutirilor de impozit local pentru locuințe și autovehicule deținute de persoane cu dizabilități, facilități care existau până acum tocmai pentru a compensa inegalități reale de viață. Măsura urmează să se aplice din 2026 și pune o întrebare legitimă: de ce a ales statul să înceapă austeritatea cu cei mai vulnerabili, înainte de a corecta risipele și privilegiile din vârful sistemului?
România traversează una dintre cele mai dificile perioade economice și politice din ultimii ani. Actuala guvernare nu este rezultatul unei victorii clare, ci al unei alianțe de conjunctură, necesare pentru a scoate țara dintr-un impas major. Tocmai această formulă face însă exercițiul guvernării extrem de dificil. Unele partide se află simultan la putere și într-o opoziție mascată, sabotând discret reformele care ar afecta rețele de influență, sinecuri și mecanisme de protecție politică, juridică și economică construite în timp.
În acest context, guvernul condus de Ilie Bolojan a ales să acționeze rapid acolo unde măsurile sunt ușor de implementat și unde rezistența politică este minimă. Din păcate, acest lucru a însemnat, din nou, apăsarea pe cei mai slabi – persoanele cu dizabilități reale.
Nu poate fi negat faptul că există abuzuri. De-a lungul anilor au existat situații în care autovehicule cu motoare foarte mari au fost trecute fictiv pe numele unor persoane cu dizabilități pentru a evita plata unor impozite consistente. De asemenea, certificatul de handicap a fost folosit uneori ca instrument fiscal sau social, nu ca măsură reală de protecție.
Problema este că statul știe foarte bine unde se află aceste abuzuri. Le-a tolerat ani la rând și a ales să nu le combată punctual. În locul verificărilor, al sancțiunilor țintite și al curățării sistemului, a fost preferată soluția cea mai comodă administrativ: retragerea facilităților pentru toată lumea. Aceasta nu este politică publică, ci un eșec administrativ mascat în austeritate.
Un stat funcțional identifică frauda, o sancționează și păstrează protecția pentru cei vulnerabili. Statul român evită conflictul cu rețelele politice și clientelare și mută costul pe cei fără putere de reacție.
Se spune adesea că măsurile „se aplică tuturor” și că ar fi, prin urmare, echitabile. În realitate, ele sunt profund inegale. Eliminarea scutirilor de impozit are un impact nesemnificativ pentru un parlamentar sau pentru o persoană cu venituri mari. Pentru o persoană cu dizabilitate și venit mic, însă, este o lovitură directă în autonomie și în capacitatea de a duce o viață independentă.
La fel se întâmplă și cu creșterea TVA. TVA este una dintre cele mai regresive taxe. Persoanele cu dizabilități nu economisesc și nu investesc. Ele cheltuie pe medicamente, pe transport, pe adaptări, pe tratamente. Orice creștere de preț se traduce imediat într-o scădere a calității vieții.
În acest context, justificarea potrivit căreia „sunt prea multe persoane cu dizabilități” devine nu doar superficială, ci periculoasă. Statul însuși a contribuit la apariția multora dintre aceste dizabilități, prin lipsa controalelor, a prevenției și prin tolerarea mediilor de muncă nocive. Statul a refuzat ani la rând recunoașterea bolilor profesionale și a tolerat acordarea frauduloasă a certificatelor, fie ca formă mascată de protecție socială, fie prin binecunoscutul sistem de pile, cunoștințe și relații. În același timp, strategia națională pentru persoanele cu dizabilități, adoptată în 2022, a rămas în mare parte neaplicată. Iar acum, același stat spune că nu mai poate susține sistemul. Aceasta nu este guvernare, ci transfer de vină.
Există însă un elefant în cameră despre care se vorbește mult mai puțin. Indemnizațiile și privilegiile parlamentarilor au rămas intacte. Subvențiile partidelor politice sunt protejate. Pensiile speciale nejustificate continuă să existe. Sinecurile din consiliile de administrație și structurile administrative supradimensionate nu au fost atinse serios. Motivul este simplu: acolo există putere, rețele și capacitate de reacție. Persoanele cu dizabilități nu au lobby, nu au forță electorală coerentă și nu pot pune presiune publică reală. Nu este o întâmplare, ci un calcul rece.
Trebuie spus onest că premierul încearcă să împingă reforme, dar guvernarea este sabotată din interior. PNL are numeroși membri conectați la vechiul sistem, iar dependența financiară de subvențiile pentru partidele parlamentare explică lipsa apetitului pentru tăieri reale. Există miniștri care vin cu măsuri concrete și curaj administrativ, inclusiv din PSD sau USR, dar conviețuirea dintre aceste partide într-un singur guvern este aproape imposibilă. Conflictele deschise dintre miniștri arată clar limitele acestei alianțe de conjunctură. Reformele care ating sinecurile și privilegiile sunt blocate, amânate sau diluate. În schimb, măsurile împotriva celor slabi se adoptă rapid.
Această abordare este gravă, nu doar nedreaptă. Ea subminează încrederea socială, încalcă principiul proporționalității, contrazice strategia națională asumată și Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Pe termen mediu, efectele sunt previzibile: mai multă dependență, mai multă excluziune și costuri sociale mai mari pentru stat. Aceasta nu este economie, ci amânarea problemei cu un cost mai mare ulterior.
Spus foarte direct și civilizat: România nu este în impas din cauza facilităților acordate persoanelor cu dizabilități. România este în impas din cauza risipei, a privilegiilor și a rețelelor de protecție politică. A ataca facilitățile celor vulnerabili, în timp ce indemnizațiile parlamentarilor rămân intacte, subvențiile partidelor sunt protejate și consiliile de administrație supraviețuiesc nestingherite, nu este reformă. Este cea mai ușoară cale.
Dacă reformele reale sunt imposibile din cauza jocurilor din interiorul coaliției, onest ar fi ca acest lucru să fie spus public. Până atunci, realitatea rămâne simplă: austeritatea a început cu cei slabi, pentru că acolo a fost cel mai ușor.
Scriu aceste rânduri și din perspectiva unei persoane cu dizabilitate. Nu vorbim despre privilegii, ci despre autonomie, acces la medic și mobilitate. Când statul taie „la grămadă”, fără să curețe mai întâi abuzurile și privilegiile, mesajul transmis este limpede: cei vulnerabili rămân amortizorul eșecurilor publice.
––––––
Dragoș Nicolae Ghiță, autorul acestui articol, s-a născut pe 4 iunie 1978 în Pitești, județul Argeș. A fost plutonier adjutant (rtr.) în cadrul Direcției de Informații Militare (DIM/DGIA). A participat la misiuni externe în Irak (2006) și Afganistan (2013–2014), în zone puternic bombardate și în care au fost folosite muniții ce conțineau uraniu sărăcit. După retragere, Dragoș Nicolae Ghiță s-a confruntat cu grave probleme de sănătate. Analizele medicale aprofundate au arătat că organismul său conține 44 de elemente chimice diferite, inclusiv metale grele și elemente radioactive. El s-a confruntat cu refuzul autorităților române de a recunoaște oficial legătura între serviciul militar și boala sa și face eforturi, la nivel intern, pentru remedierea acestei situații.
