La baza abordării strategice a Occidentului față de Rusia – în măsura în care există așa ceva – se află o eroare majoră.
Atenția Occidentului și, în special, a Europei este concentrată în mod copleșitor asupra câmpului de luptă ucrainean, ca fiind locul în care se presupune că totul se va decide. Se știe de mult timp că acesta este un război de uzură. Așadar, strategia generală a aliaților este de a ajuta ucrainenii să reziste mai mult decât rușii pe front. Această abordare nu numai că este incertă, având în vedere resursele Rusiei și sprijinul Chinei, dar ratează și esența strategiei grandioase a lui Putin și permite agravarea situației noastre.
Realitatea fundamentală a vremurilor noastre este că Moscova – mai deschis decât Beijingul – duce un „război” global împotriva dominației occidentale, conflictul din Ucraina fiind doar o componentă a acestuia. Putin a avut motive juridice mai importante pentru a o numi doar „operațiune militară specială”, dar denumirea este și simbolică pentru rolul secundar al invaziei din 2022 în efortul său mult mai amplu de a reseta afacerile mondiale și rolul Rusiei în acestea, conform discursului său notoriu de la München din 2007.
Nu există nimic ascuns în această strategie globală a Rusiei. Cele mai evidente aspecte ale acesteia, precum diplomația BRICS și parteneriatul cu China, sunt bine cunoscute. Putin a promovat-o în mod deschis, la fel cum a atras în mod deschis sprijinul extern vital al aliaților săi globali pentru războiul său. În timp ce observatorii occidentali au remarcat toate aceste evoluții ca fiind discrete – de la sprijinul dronelor iraniene la achizițiile de petrol indian și trupele voluntare nord-coreene – există, în general, o lipsă de apreciere a amplorii, importanței strategice și succesului alianțelor și parteneriatelor internaționale ale Rusiei. Acestea sunt absolut esențiale pentru puterea Rusiei într-o lume multipolară, inclusiv pentru capacitatea Moscovei de a purta un război îndelungat. Cu toate acestea, pare că nu recunoaștem acest fapt.
Noțiunea de „înfrângere” a Rusiei a fost și rămâne o idee periculos de neclară în era nucleară. Nici măcar acum nimeni nu are o definiție clară a „victoriei” asupra Rusiei, fie că este vorba în mod specific de contextul ucrainean, fie de orice alt scenariu geopolitic mai larg. Un obiectiv mai realist este acela de a pune Rusia într-o poziție defensivă și de a o forța să accepte o negociere reală de compromis. Este puțin probabil ca acest lucru să se realizeze ca urmare a presiunii militare în Ucraina sau a hărțuirii infrastructurii ruse de către Ucraina. Calea cea mai probabilă de a aduce Rusia la masa negocierilor este aceea de a viza strategia sa globală – interesele și pozițiile sale în întreaga lume – și alianțele sale cheie.
Președintele Trump pare să înțeleagă acest lucru. El este primul și singurul lider occidental care face acest lucru. Conform obiceiului său (nerecunoscut), el a combinat deschiderea diplomatică față de Rusia, începută la începutul acestui an, cu presiuni indirecte – o campanie sistematică de interferență strategică în locurile de influență tradițională a Rusiei. Desigur, aceasta a luat forme diferite, în funcție de problema în cauză.
În Orientul Mijlociu, Trump s-a întâlnit în mai cu noul lider sirian, fostul terorist Al Qaeda Ahmed al-Sharaa, iar în iunie a ridicat sancțiunile SUA asupra țării. Rușii nu au părăsit Siria, dar situația s-a schimbat decisiv în defavoarea lor. Apoi a urmat decizia extrem de îndrăzneață de a bombarda programul nuclear al Iranului – lucru pe care niciun lider american anterior nu îndrăznise să-l facă – care a dat o lovitură politico-strategică devastatoare principalului aliat al Rusiei în regiune. De asemenea, aceasta a deschis calea pentru impresionantul acord privind Gaza pe care Trump a reușit să-l încheie și care, dacă va fi acceptat în cele din urmă de Hamas, va reseta întreaga regiune – fără Rusia.
Diplomația americană a fost foarte activă și în Africa. În iulie, Trump a găzduit la Casa Albă un grup de patru lideri din Africa de Vest, reprezentând Liberia, Senegal, Mauritania și Guineea-Bissau. Discuțiile economice au fost aparent condiționate de limitarea influenței ruse (și chineze) în regiune. De asemenea, a fost reînnoit parteneriatul SUA cu Mali (un prieten cheie al Rusiei în Africa), cu scopul de a combate terorismul. Separat, Trump a negociat un acord de pace între Rwanda și Congo. Din nou, acesta implică investiții americane și acces la bogatele zăcăminte minerale din regiune. Punerea în aplicare nu va fi simplă, dar acum Trump și-a plantat steagul și a câștigat avantajul asupra rușilor din regiune. Se zvonește că rușii nu sunt excluși automat, dar participarea lor la exploatarea minieră din Congo este legată de negocierile mai ample dintre Washington și Moscova. În cele din urmă, administrația Trump se implică în conflictul sudanez; acolo, succesul diplomației americane ar stinge aspirațiile Rusiei de a avea o bază navală la Marea Roșie.
În altă parte, Trump a intensificat presiunea asupra Venezuelei, aliatul- cheie al Rusiei pe continentul sud-american. Aceasta este o provocare directă pentru Moscova, similară cu ceea ce s-a întâmplat în Siria lui Assad acum un deceniu. Rusia va trebui să-l susțină sau să-l abandoneze pe Maduro dacă Trump lansează o operațiune militară împotriva lui – așa cum pare să indice recentele pregătiri ale SUA în regiune. Turcia este, de asemenea, curtată pentru a se apropia de SUA, Erdogan făcând prima sa vizită la Casa Albă din 2019 pentru a discuta acordurile privind avioanele F-35 și modul în care Ankara poate reduce dependența sa de Rusia, poate cu sprijinul SUA. Calculul său se schimbă, și nu în direcția lui Putin. În ceea ce privește India, cererile directe ale lui Trump către Delhi de a înceta achiziționarea de petrol rusesc au provocat o scurtă criză politică, urmată de o rapidă dezghețare; nu este sfârșitul problemei și arată, încă o dată, că Trump se concentrează asupra sistemului global de sprijin al Rusiei.
Diplomația lui Trump a fost, de asemenea, foarte activă în propria curte a Rusiei. În mod neașteptat, în această vară, Belarus a eliberat unii prizonieri politici, America a relaxat unele sancțiuni împotriva Minskului, iar personalul american a fost văzut observând manevre militare ale forțelor belaruse și ruse în țară. Nu este mult, dar este un început. Poate și mai semnificativ, Trump a negociat un acord de pace între Armenia și Azerbaidjan cu privire la conflictul lor de lungă durată din Caucaz, chiar la porțile Rusiei, ridicând o provocare politică majoră pentru reputația Moscovei. Se pregătește chiar și o reangajare a Coreei de Nord, Kim Jong-un confirmând recent că ar fi dispus să discute din nou cu Trump.
Marele premiu ar fi, desigur, un acord grandios între SUA și China, care ar lăsa Rusia suficient de expusă pentru a o împinge la negocieri. Acest lucru nu este deloc imposibil; Xi Jinping a evitat în mod înțelept orice angajamente ireversibile sau forme deosebit de malefice de sprijin pentru războiul lui Putin și a procedat treptat, cu prudență – poate în anticiparea unui moment în care ar putea schimba unele dintre speranțele Rusiei pentru câștiguri chinezești din partea SUA. În ciuda discuțiilor intense din ultimele luni despre faptul că Trump urmărește o politică „Kissinger inversată” – adică alianța cu Rusia împotriva Chinei –, modelul original al rupturii sino-sovietice se potrivește mai bine cu miza ridicată și sentimentul incipient de detensionare din negocierile dintre SUA și China.
Se spune adesea că războiul din Ucraina se va decide pe câmpul de luptă. Probabil că acest lucru este fals: în situații extreme, Rusia poate juca întotdeauna cartea nucleară. În ceea ce privește hotărârea politică sau viabilitatea economică, acestea au trecut deja prin teste foarte dure începând din 2022 și au ieșit mai puternice, nu mai slabe. Dar acest lucru a fost realizat cu sprijinul esențial – material și politic – al partenerilor globali ai Rusiei. Strategia globală a Moscovei este călcâiul lui Ahile; o Rusie izolată, cu o poziție externă în ruine, nu ar putea să-și mențină agresivitatea. Trump știe acest lucru și acum apasă acolo unde doare.
Articolul a fost preluat din „Brussels signal”.
