Când am decis, la rugămințile copiilor mari (16 și 17 ani), să-i „lăsăm” la „Beach, please!”, am știut, desigur, că nu vor merge la festival de romanțe. Dar am știut că pentru ei este importantă experiența asta, că este un „must have” al lor personal, o nevoie de a fi „și ei” acolo, „ca ceilalți”. O nevoie de adolescenți.
Am discutat, am negociat, am decis – bine, da. Au ales să stea în camping, cu cortul și-au luat bilete de tren din luna aprilie, s-au organizat pe zile și nopți.
„Beach, please!” este un produs de divertisment. În anii 90 – 2000, produsele de divertisment erau pe TV și la teatrele de vară de pe Litoral. Și spectacolele de la casele de cultură din orașele aflate în lunga tranziție post-revoluționară. Așa era epoca, așa erau produsele. Erau comedianți, trupe de muzică românească, folclor, discotecă. Era rap și hip-hop, era Madonna cu bustul pe afară și crucificată, scandalizând părinții și amuzând tinerii. De-ale tinereții, maică, pe vremea noastră… nu era așa dezmăț!
Faptul că acum trăim o liberalizare a producției de divertisment prin generalizarea internetului, a dispozitivelor și a aplicațiilor, precum și a rețelelor sociale, nu înseamnă că un influencer este mai prejos decât niște producători de televiziune despre care știam pentru că erau doar câțiva și aveam acces toți la ei prin aceleași mijloace.
Acum avem acces la mijloace foarte variate care ne duc atenția în locuri foarte diferite și, mai ales, foarte bine profilate.
„Beach, please!” nu este prezent pe Facebook. Asta spune clar – nu e pentru voi, babacilor. Stați liniștiți acolo, cu moșii voștri, că noi aici ne descurcăm. Și, sincer, s-au descurcat.
Pentru că, dacă ești părinte de adolescent, cât de cât conectat cu lumea lui – o lume foarte digitală, foarte conectată și foarte, foarte diferită de a noastră (40+) la nivel de conținut și mod de comunicare, știi, desigur, că această generație ascultă mult trap & trapanele (că v-ați supărat pe mine când am zis că Babasha la Coldplay este imaginea României de azi – îmi susțin opinia, dar nu o consider o dramă națională, ci mai degrabă un red flag despre care știu că nu îl va lua nimeni în seamă, căci, cum spuneam, toți ne uităm în părți foarte diferite și împrăștiate tematic), vede tone de reel-uri de pe Youtube și Insta, vede TikTok și vede jocuri.
Când zic „generație”, nu înseamnă că chiar toți, numărați, dar ca tendință generală. Sunt, și în această generație, copii și adolescenți care nu au TikTok, care citesc mult, fac performanță în matematici superioare și e foarte bine și frumos, lumea e un loc divers și avem toți loc în ea. Și copiii și adolescenții de „Beach, please!” sunt cuminți acasă, își fac patul, citesc și rezolvă teme etc. Nu mai generalizați și, în general, nu mai generalizați.
Este scandalos? Nu știu. Când a fost adus Michael Jackson în România, a fost despre bani. Că a fost și un act simbolic, desigur. Dar foarte multă lume nu asculta Michael Jackson, nu-l plăcea pe Michael Jackson, nu a mers la concert și lumea s-a rotit liniștită mai departe.
Da, „Beach, please!” este un produs foarte scump și, cel mai probabil, foarte profitabil. Și a fost și un act simbolic pentru Selly, dar și făcut de Selly pentru România – cel mai mare, cel mai bun line-up, cele mai… și, da, i-a ieșit.
A fost omor de oameni acolo. Nu doar participanții, dar și părinții, toate mecanismele de suport – masă, apă, dormit. O logistică impresionantă. Marketing ca la carte. Securitate, siguranță. Se vor scoate banii, toată lumea va fi bine. Cu ceva disconfort din motive de căldură + aglomerație. Dar financiar… să presupuneți că fiecare a lăsat 100 lei. Dar a lăsat mult mai mult. Nici nu știu să calculez la ce am văzut acolo. Dar este enorm.
Despre organizare, pot să spun: copiii noștri au stat la cort. În camping au fost controlați la fiecare intrare. Nu au avut voie cu sticle deschise, cu truse de unghii, cu cuțite etc. În Costinești, o amărâtă de stațiune, sincer, capturată de manele, kitch, promiscuă și decrepită, ca multe alte locuri din țara asta la margine de imperiu din orice parte ai lua-o, din vest spre est sau din est spre vest, a fost o organizare foarte bună, cu prezența poliției, a jandarmilor, a unei firme de securitate care a avut staff de pază peste tot. Reorganizarea traseelor, spațiu separat pentru parcări. Minusuri? Probabil. Să duci atâția oameni pe infrastructura din România la mare, în Costinești pe dreapta, sincer, cui i-a ieșit asta până acum?
Da, e foarte bine că au fost spitale mobile – a fost super cald, inclusiv noaptea, a fost aglomerație, participanții făceau moshpit-uri care puteau degenera destul de rău. Se vorbea, mai în glumă, mai în serios, că poate o să și moară cineva la Travis Scott. Nu s-a întâmplat la „Beach, please!”, dar în SUA da, pe alt context, al adulților serioși, preocupați de pacea lumii. Bine, mă! Ne-ați lămurit.
Da, e foarte bine că a fost comunicare. Informațiile despre toate elementele logistice au fost și cele care mi-au dat mai multă încredere că există preocupare foarte serioasă ca lucrurile să fie bine – cred că e bine pentru toată lumea, nici organizatorii nu aveau chef de scandaluri care să diminueze ratingul evenimentului, nici participanții și, în general, nimeni nu cred că avea vreun interes să iasă lucrurile prost. Poate doar o concurență neloială, o mizerie ca să diminuezi reușita unei persoane, pentru că tu nu poți să faci la nivelul la care face el. Aia e.
Nu comentez la conținut. E o epocă complicată. Dar există, în paralel, Taylor Swift, există și muzici cu ritmuri mai armonioase, personal nu-mi place trapul acesta, dar nu mi-a plăcut nici rap, nici hip-hop, nici alte stiluri, noroc că muzica e o matematică incredibilă, care combină în milioane și milioane de feluri niște note muzicale, astfel încât ne găsim toți ceva preferat și suntem toți fericiți într-un fel sau altul.
Sunt, în paralel, și versuri frumoase, cu mesaje culte sau frumoase, pur și simplu, despre iubire, despre patrie, despre părăsire și iubit din nou. Trăim pe etaje, la etajul trapului e cu înjurături, e cu strigăte, e urât pentru unii, stimulativ pentru alții. Copiii mei au fost pentru experiența de festival, pentru asociere cu un eveniment foarte mare și relevant pentru generația lor, nu înseamnă că vor înjura în viața lor sau că este un mod sau stil de viață. Vă spun eu direct că nu. Dar da, se auzeau – căci am fost în control, cum ziceam, control… mă rog – vorbe urâte și am strâmbat din nas: Dear… pe bune, chiar facem asta? Și ei s-au uitat la mine și au zis: Dar știi că nu e despre asta.
Da. Știu. Unele lucruri sunt despre a trece, cumva controlat, didactic, prin momente mai critice, de lăsat un pic de autonomie, un pic de ca ei, un pic de așa nu, dar dacă nu le fac la vârsta asta, când să le facă? Putea fi alt eveniment? Putea și vor mai fi.
La final, aș vrea să mai spun că deși nu-mi place neapărat Selly, el reprezintă pentru generația lor un influencer care folosește foarte bine instrumentele de influencing. E un tânăr cu aspirații, a înțeles repede cum funcționează showbizul, a înțeles mecanismele de influență și sper doar să și le pună în valoare făcând lucruri care aduc o contribuție în societate.
Organizând „Beach, please!” și-a consolidat el niște abilități, a schimbat harta Costineștiului (da, chiar mai e un drum acum prin care ajungi direct în zona epavei), a adus un nivel de show cum nu a adus nimeni la celelalte festivaluri și… chiar dacă nu ne place, ne-a arătat un pic cam cum se joacă lucrurile cu generația actuală.
În rest, mai vorbiți acasă cu copiii, ajută mult.
