Încrederea europenilor în garanțiile de securitate americane a atins un minim istoric, potrivit unui sondaj publicat miercuri de think tank-ul European Council on Foreign Relations (ECFR). Doar 11% dintre respondenții din 15 țări europene consideră SUA un aliat în prezent, față de 22% în noiembrie 2024, în timp ce majoritățile din toate țările chestionate se îndoiesc că Washington ar interveni militar în apărarea lor în cazul unui atac.
Datele apar în contextul summiturilor G7 și NATO programate în Franța și Turcia în următoarele săptămâni, și configurează un tablou european de distanțare progresivă față de puterea americană în era Trump.
Ce arată sondajul
Conform ECFR, sondajul a fost realizat în mai 2026 în Austria, Bulgaria, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia, Elveția și Regatul Unit. Media de 11% a celor care văd SUA ca aliat marchează o scădere de la 16% acum șase luni și de la 22% în noiembrie 2024.
Viziunea dominantă este aceea că SUA reprezintă acum un „partener necesar”, deși 13% dintre europeni consideră SUA un rival, iar 12%, un adversar direct, potrivit sondajului.
Majoritatea respondenților din fiecare țară nu mai au încredere că SUA ar interveni în cazul unui atac armat. Excepție parțială face Bulgaria. În schimb, în aproape toate țările chestionate, inclusiv în cele cu partide de extremă dreapta puternice, precum Franța, Italia, Olanda și Suedia, majorități consideră că cel puțin unele țări europene ar veni în ajutorul lor într-un scenariu similar.
Jana Kobzová, co-autoare a studiului și cercetătoare ECFR, a declarat: „Există un sprijin clar pentru reducerea dependenței față de Washington. Europenii sunt din ce în ce mai deschiși la cheltuieli mai mari pentru apărare și arată un grad remarcabil de încredere că țările vecine le-ar veni în ajutor într-o criză.”
Reînarmare europeană cu limite
Sondajul surprinde o serie de tendințe concrete privind disponibilitatea europeană pentru autonomie strategică. Europenii susțin în medie cu patru puncte procentuale mai mult cheltuielile naționale de apărare față de anul trecut, cu Italia ca singura țară unde o majoritate clară rămâne în opoziție.
În medie, 47% dintre respondenți susțin ideea de împrumuturi colective ale UE pentru finanțarea apărării, față de 35% împotrivă. Sprijinul este cel mai puternic în Portugalia (59%), Danemarca (56%), Olanda (55%) și Spania.
În aproape fiecare țară chestionată, majoritățile consideră că propriul stat ar trebui să reducă dependența strategică față de echipamentele militare americane, cu cei mai mulți susținători ai principiului „cumpără european” în Danemarca (75%), Olanda (72%), Suedia (70%), Portugalia (69%) și Franța (66%).
Opoziția față de tăierea cheltuielilor publice interne pentru a finanța apărarea națională este puternică în Italia (63%), Austria (59%), Germania (56%), Spania (54%) și Danemarca (52%).
Iar sprijinul pentru înlocuirea NATO cu o structură europeană proprie rămâne minoritar, 29%, viziunea dominantă în aproape toate țările fiind că relațiile cu SUA se vor îmbunătăți după plecarea lui Trump din funcție.
Paweł Zerka, co-autor al raportului, a subliniat că cererea publică clară pentru mai multă autonomie „a creat o fereastră pentru liderii Europei să meargă mai departe și mai rapid” pe securitate.
Raportul ECFR identifică drept surse ale neîncrederii în agresiunea militară americană în Orientul Mijlociu, amenințările lui Trump cu privire la Groenlanda, angajamentele de retragere a trupelor din bazele europene și scepticismul față de viitorul NATO.
Toate au alimentat un pragmatism european în creștere, în care securitatea continentului este gândită tot mai mult ca problemă de rezolvat intern, nu delegată Washingtonului.
Cazul României și cine îi sunt aliații
România operează simultan în mai multe cercuri de alianță, cu grade diferite de substanță și fiabilitate. Primul cerc, și cel mai solid în termeni de angajamente juridice și militare concrete rămâne NATO și parteneriatul bilateral cu SUA.
România a autorizat rapid capabilități militare americane suplimentare pe teritoriul său în contextul campaniei din Iran, iar decizia a fost adoptată în mai puțin de 24 de ore de Consiliul Suprem de Apărare și ratificată de Parlament.
Rolul României ca hub logistic NATO s-a aprofundat odată cu invazia rusă din Ucraina, astfel coridorul Dunării a funcționat ca arteră strategică și economică pentru Kiev, permițând exportul milioane de tone de marfă. Baza de la Mihail Kogălniceanu, în curs de extindere pentru a deveni cea mai mare bază NATO din Europa constituie argumentul cel mai concret al acestui parteneriat.
Cel de-al doilea cerc este formatul B9 și flancul estic NATO, iar la summitul B9 co-găzduit de București pe 13 mai 2026, România și Polonia au coprezidat o reuniune care a inclus aliații nordici recent admiși în NATO, cu participarea secretarului general Mark Rutte și a președintelui ucrainean Zelensky.
Efectul de revărsare a insecurității
Flancul estic nu mai funcționează ca o zonă de securitate periferică, ci ca unul dintre centrele strategice de greutate ale Alianței. În acest format, parteneriatul cu Polonia este pivotul, dar și relațiile cu statele baltice, Cehia și Slovacia definesc o coaliție de state cu percepții similare ale amenințării ruse.
Al treilea cerc este Uniunea Europeană, cu dimensiunea sa de apărare în construcție accelerată, dar încă vagă. România susține cheltuieli comune europene pentru apărare și principiul „cumpără european” precum și poziții care o aliniază cu politica standard a UE, dar care implică și o mutare tacită de greutate strategică dinspre Washington spre Bruxelles, cel puțin în privința echipamentelor și industriei de apărare.
Există și un al patrulea cerc, mai puțin discutat public sau nu suficient de apreciat, acela fiind parteneriatul cu Franța.
Inamicul intern
Cel mai serios risc de securitate al României în 2024-2025 nu a venit dintr-o direcție externă convențională, ci din interior, sau mai precis, din interfața dintre influența externă și vulnerabilitățile interne.
Alegerile prezidențiale din decembrie 2024 au fost marcate de o campanie masivă de propagandă și dezinformare, amplificată de interferența rusă, care a condus la victoria în primul tur a candidatului de extremă dreapta pro-rus Călin Georgescu, deși acesta era aproape absent din sondajele electorale cu câteva săptămâni înainte.
Actul de balansare
România practică ceea ce analiștii CEPA numesc „loialitate strategică asimetrică”: oferă mai mult decât primește în termeni de angajamente concrete, mizând pe acumularea de capital politic și de credibilitate în interiorul Alianței.
Grupurile politice pro-americane din București speră că Washington va răspunde prin stabilirea unei prezențe militare permanente în România și actualizarea strategiei de securitate a Mării Negre, pentru a recunoaște atât amenințările complexe din regiune, în special Rusia, cât și potențialul energetic și al mineralelor critice.
O temă recurentă în cadrul discuțiilor la nivel înalt a fost că relevanța strategică crescândă a României trebuie să fie însoțită de stabilitate politică internă și credibilitate instituțională, dacă București vrea să-și consolideze rolul ca hub de securitate și apărare pe termen lung.
Statul a câștigat relevanță strategică prin loialitate și cvasi-investiții în apărare, dar fragilitatea instituțională internă, de la criza electorală din 2024 la deficitul bugetar cel mai ridicat din UE și subfinanțarea diplomatică a MAE, limitează capacitatea de a transforma relevanța în influență reală.
