Andrei Mitrofan este un inginer biomedical pasionat de intersecția dintre tehnologie și medicină. A fost dintotdeauna interesat să înțeleagă corpul uman, pentru a putea ameliora suferința celor care se confruntă cu probleme medicale.
În timpul liceului, a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale din domeniul științelor, iar printre realizările sale se numără medalia de argint la Olimpiada Internațională de Biologie și locul opt la Concursul Internațional de Neuroștiințe „Brain Bee”.
După ce a terminat Liceul Teoretic Internațional de Informatică București, Andrei a început să studieze medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Un an mai târziu, a fost admis cu bursă completă la Rice University pentru a studia inginerie biomedicală, de unde a absolvit „Magna cum laude”. cu o distincție la nivel universitar în cercetare.
Pe parcursul studiilor sale la Rice, Andrei a lucrat la o gamă largă de proiecte îmbinând medicina și tehnologia, câteva exemple fiind un algoritm de inteligență artificială pentru monitorizarea debitului cardiac al copiilor aflați în terapie intensivă și o șosetă inteligentă pentru ameliorarea simptomelor neuropatiei diabetice.
Domeniul său principal de cercetare, însă, a fost utilizarea ultrasunetelor concentrate și ingineriei genetice pentru a trata disfuncții ale sistemului nervos cu înaltă precizie.
În prezent, Andrei își folosește expertiza în cadrul a câteva startup-uri din SUA. Unul dintre ele, FUS Instruments, produce aparatură de cercetare cu ultrasunete pentru a facilita studiile în domeniul neurologic, iar un altul, Solenic Medical, dezvoltă o nouă tehnologie pentru a trata infecțiile de proteze articulare.
Dorința lui Andrei pentru viitor este să contribuie la crearea tehnologiei care va trata bolile neurologice și îmbunătăți calitatea vieții tuturor celor afectați de către ele.
– Bună ziua, prieteni! Astăzi am ocazia extraordinară să revăd pe cineva cu care am lucrat acum mulți ani. Bucuria mea de a-l revedea este extrem de mare și vreau să împărtășesc cu voi bucuria de a-l cunoaște și de a-l auzi pe Andrei Mitrofan. Bună, Andrei!
– Bună ziua!
– Andrei este extraordinar. Mereu vesel și mereu cald. Un om care mi-a lăsat o impresie extraordinară. Parcursul tău a fost cumva diferit de al tuturor celorlalți colegi ai tăi. Hai să ne aducem aminte cum a început totul și unde ești în clipa asta?
– Mulțumesc, Daniela, pentru introducere. Am crescut în București, deci am fost la o școală de stat până în clasa VIII-a, dar în clasa IX-a am făcut Liceul Internațional de Informatică în București. Acolo m-am concentrat în principal pe biologie și chimie și am ajuns să merg la Olimpiada Internațională de Biologie și la cea de Neuroștiință.
– Succesul a fost deplin și de acolo n-a mai existat niciun pas înapoi, ci tot înainte. Ai avut un vis și, la un moment dat, ai ales să ți-l împlinești. Spune-ne cum a fost după ce ai terminat liceul. Ce ai făcut?
– Da. De când eram mic, pe la 4-5 ani, cred, știam că vreau să devin doctor. Până la finalul liceului am avut acest scop. În ultimul an de liceu am aplicat la facultăți, în SUA, dar am decis ca primul an să-l fac la Medicină aici, în România. Așa că am făcut un an de medicină la Universitatea „Carol Davila” din București.
La un moment dat ai venit la mine și mi-ai zis: „Hai să încercăm totuși America!” De ce te-ai răzgândit?
– Atunci când am început să mă pregătesc pentru medicină, în timpul lieului, am învățat biologie pentru olimpiade și pentru alte concursuri. În primul an de facultate, aici în România, am decis că vreau să încerc să plec în America în momentul în care mi-am dat seama că știu deja mare parte din informația teoretică, care era predata la UMF „Carol Davila”.
– Faptul că se reia materia de liceu, la biologie, fizică sau chimie, te suprasaturează. Cum e să știi la fel de mult ca profesorul?
– A fost destul de dificil să fiu în poziția asta. Manualele de admitere la Medicină se bazează pe informație care nu a fost neapărat updatată cu cele mai noi cercetări. Eu, având cunoștința noilor descoperiri și cercetări, am avut diverse subiecte unde voiam să completez cele spuse de profesori, că s-a schimbat acest ciclu energetic, că aceste molecule sunt de fapt diferite, că s-a descoperit că au altă funcție.
– Și acceptau?
– Unii profesori, mai ales cei mai tineri, acceptau. Îmi spuneau: „Da, știu, am văzut, dar nu vreau să cauzez confuzie, așa că voi preda așa cum este în manual”. Am avut experiențe de acest gen și în timpul unor examene. Când am avut mici polemici cu profesorii, unde n-am reușit să-i conving de informația din manuale internaționale, am făcut ce am putut.
– Nu știu ce se va întâmpla cu ei în clipa în care vor realiza că medicina viitorului nu are nimic în comun cu medicina de acum. Chiar așa, cât timp crezi că va mai exista medicul efectiv, chirurgul care să se ocupe de operații, inclusiv operațiile ușoare? Brațul robotic reușește să facă toate operațiile. Unde crezi că se va ajunge?
– În următorii 10-20 de ani o să vedem schimbări destul de mari în medicină, odată cu evoluția atât a Inteligenței Artificiale, cât și a dezvoltării roboților chirurgicali. Nu cred că meseria de medic va dispărea, dar cred că va fi nevoie de mai puțini medici. Vor rămâne medicii specialiști, care, practic, vor trebui doar să supravegheze acești roboti, să se asigure că robotul respectiv face ce trebuie.
– Să sperăm că va fi mai bine pentru omenirea și să sperăm că inteligența artificială chiar va reuși să găsească răspunsurile pe care le căutăm de atâtea secole. Spune-mi puțin despre America. Ai ajuns la Rice University, în Houston (Texas), o universitates excepțională, unde cercetarea, aspect care te interesează pe tine, este foarte bine reprezentată. Care a fost impactul?
– Am ajuns la Rice acum 5 ani și primul lucru care și-a lăsat amprenta asupra mea a abordarea profesorilor de acolo, comparativ cu profesorii pe care i-am avut în România. Am avut o relație mult mai apropiată, mai caldă, cu profesorii din America. Puteam să merg după oră să-i întreb orice, chiar dacă întrebarea nu era neapărat legată de cursul respectiv, sfaturi ăentru viață sau ce cursuri să-mi aleg. Mi s-a părut că toată lumea era foarte abordabilă, chiar dacă erau profesori cu grade înalte și ani de experiență. Își făceau timp să discute cu tine, fie și doar să te cunoască ca persoană.
– Asta este cel mai important și asta îți dă cea mai mare încredere să continui, să te simți important. Într-o meserie ca ta, relația cu omul este cea mai important, și căldura și sprijinul unui om care are mai multă experiență și înțelepciune contează enorm. N-ai continuat cu medicina. Ce ai absolvit?
– Din primul semestru la Rice am luat un curs de inginerie. Acest curs nu avea structura unui curs normal. Am primit un proiect de la un client din comunitatea din Houston, să dezvoltăm un fel de tabletă mecanică pentru a ajuta în recuperarea persoanelor care au avut un atac cerebral. Lucrând în acest proiect și, văzând că pot să am un impact în medicină și în viața oamenilor dintr-o perspectivă nouă, pe care n-o avusesem până atunci, atunci m-am îndreptat spre ingineria biomedicală, pe care am studiat-o de-a lungul celor patru ani la Rice University.
– Din păcate, domeniul acesta nu știu dacă se studiază în universitățile din România și e păcat, deoarece abordarea unor probleme medicale din perspectivă inginerească este extrem de utilă. Îi înțeleg pe cei care se duc să studieze în străinătate, pentru că este un domeniu complex. De ce nu reușim noi românii să creăm un domeniu similar?
– Domeniul acesta e un domeniu interdisciplinar și cred că motivul pentru care încă nu vedem programe similare în România este faptul că ne-am concentrat foarte mult pe o nișă mică și ținem la separarea între domenii. După liceu, practic, îți alegi o facultate și rămâi într-un anumit domeniu până la sfârșit. În America, în primii doi ani, cel puțin, de facultate ai mai multă flexibilitate să explorezi mai multe domenii. Asta te ajută să vii cu idei interdisciplinare. Poți să găsești căi de a combina ingineria sau arta cu medicina, de pildă.
– Cât de mult a contat faptul că ai primit susținere financiară din partea facultății?
– Fără susținere financiară n-aș fi putut niciodată să ajung acolo. Prețurile unei universități în America sunt mult peste ce aș putea eu sau familia mea să ne permitem. M-a ajutat foarte mult să pot să mă concentrez doar pe învățat, m-am bucurat de viața de student de acolo, pentru că mi-au acoperit, nu doar costul facultății, ci și costul vieții.
– Ai călătorit?
– Din păcate, în cei patru ani cât am fost la Rice University, doi ani și jumătate s-au suprapus cu vârful pandemiei și n-am pucat să călătoresc foarte mult. În ultimul an de facultate am pucat să merg la mai multe conferințe și am început să explorez puțin America. Am fost pe ambele coaste.
– La conferințe ai mers la inițiativa ta sau ai fost trimis?
– Principalele conferințe la care am fost au fost alese de mine, pentru că eram interesat de subiectul lor. M-am înscris și m-am dus, pentru că am primit niște fonduri din partea facultății.
– Mai cânti?
– Nu mai cânt prea mult. Am mai cântat din când în când, când am mai găsit un pian.
– Mi-aduc aminte cum cântai, am văzut înregistrări cu tine și mă bucur că ai rămas cu pasiunea asta, chiar dacă nu o mai exersezi tot timpul. Sunt convinsă că te-a ajutat foarte mult, pentru că este despre manualitate și simț artistic. Până la urmă este despre a-ți deschide niște supape, despre a nu rămâne încrâncenat, stresat de atâta muncă. Cât de mult muncește un student în America?
– Pot să-ți spun că programul este destul de flexibil în funcție de ce vrei să studiezi. În domeniul pe care l-am făcut eu, ingineria biomedicală, ești ocupat cam tot timpul. Pe lângă biologie, chimie, fizică trebuie să faci și inginerie. Lucrăm circa 80 de ore pe săptămână, dar pentru că ai tot timpul pauze în care să te vezi cu prietenii, sunt tot timpul evenimente organizate în campus, nu m-am simțit copleșit de munca pe care trebuia să o fac.
– Te-ai simțit vreodată că ești dintr-o țară mică, europeană, fostă comunistă?
– Nu cred că am simțit foarte mult diferența. Cred că ce a făcut Rice University foarte bine a fost că, în prima săptămână, ești practic trimis în niște case ca din Harry Potter și acolo ești practic integrat într-un grup foarte divers, unde nimeni nu știe pe nimeni, și atunci nu prea contează foarte mult diferențele, condiția financiară a familiei tale.
– Există o naționalitate a vreunuia dintre colegii tăi, care ți s-a părut că este specială?
– Da, cred că în comunitățile est- asiatice au principii similar cu cele pe care le avem în România. Cred în familie, au așteptări mari de la copii, care trebuie să performeze academic, să lucreze mult, să ajungă undeva în viața.
– Din tot ce ai învățat tu în România, din experiențele tale, din felul frumos în care ai fost crescut în familie, care calitate ți-a fost cea mai utilă?
– Da, sunt foarte recunoscător părinților mei pentru că m-au învățat să fiu disciplinat. De exemplu, dacă nu reușeam să cânt bine la pian trebuia să repet până îmi iese, să perseverez, să ai ceea ce americanii numesc „grit”, adică, chiar dacă nu reușești ceva, să te ridici din nou în picioare și să încerci din nou și, chiar dacă nu reușești niciodată, măcar ai progresat și te-ai dezvoltat.
– Cu siguranță ai progresat. Poate n-ajungi la țintă, dar cel puțin ești în alt punct decât erai atunci când te-ai apucat. Ce faci acum?
– Acum poziția mea este de inginer biomedical și lucrez la câteva startup-uri în zona Dallas, Texas.
– Care sunt planurile de viitor?
– Pentru moment am decis să lucrez la aceste startup-uri, ca să câștig un pic de experiență și să mă expun mai mult diferitor tipuri de muncă pe care vreau să le fac, pentru a-mi da seama exact în ce domenii vreau să mă îndrept la doctorat. Știu sigur că vreau să merg pe partea de neurotehnologie, neurostiințe. Încearc să-mi dau seama dacă vreau și pe partea biologică, pe partea electrică sau pe partea computațională.
– Sunt foarte mândră că te-am cunoscut, că am avut șansa la un moment al existenței noastre să șlefuiesc ceva din tine, să-ți dau un sfat, să te alin dacă ai fost supărat. Port o amintire extraordinar de dragă întregii perioade în care ai fost alături de noi și, da, există lucruri pentru care trebuie să fim recunoscători. Tu pentru ce ești recunoscător?
– Cred că sunt foarte recunoscător pentru oportunitățile care mi s-au deschis. Venind aici, la tine, acum cinci ani, am avut oportunitatea să mă implic în conferințe și lucruri în plus față de cele la care lucram eu singur pentru olimpiade. Legat de experiența mea în America sunt foarte recunoscător pentru relațiile pe care mi le-am putut face acolo, atât cu colegii mei de clasă, cât și cu profesorii.
– Cred că am fost primul profesor român cu care ai lucrat, dar care te-a pregătit pentru profesorul American. Un sfat pentru oamenii din România, pentru tinerii care vor să urmeze o carieră?
– Sfatul principal pe care pot să îl dau tinerilor este să exploreze diferite cariere, ca să știe cu siguranță ce vor să facă în viitor și să fie deschiși la oportunități. Nu știi niciodată ce oportunitate total aleatorie poate să-ți deschidă o ușă în viitor.
– Mulțumesc mult de tot, Andrei. Abia aștept să ne revedem!
– Mulțumesc mult, Daniela!
PODCASTUL DANIELEI BORDEI „DESPRE VIATĂ, CU SINCERITATE!” ÎN CARE A FOST INVITAT ANDREI MITROFAN
