Având ca miză un program de reînarmare de un trilion de dolari pe an, două dintre cele mai puternice instituții ale lumii occidentale se confruntă, nu cu un adversar extern, ci una cu cealaltă. Potrivit Financial Times, oficiali UE și NATO descriu situația cu un termen neobișnuit de direct pentru diplomația europeană, un anume „război de teritorii”.
Amenințările președintelui Donald Trump la adresa securității europene au declanșat cel mai amplu program de reînarmare de pe continent de la sfârșitul Războiului Rece. Statele membre NATO și UE se pregătesc să cheltuiască colectiv cu un trilion de dolari mai mult pe an față de nivelurile din 2024. Scopul e ca cei 23 de membri UE, care fac parte și din NATO, să atingă noua țintă de 5% din PIB alocată apărării militare și infrastructurii conexe.
Problema nu este dacă Europa trebuie să se reînarmeze, asupra acestui punct există consens. Problema este cine conduce procesul, cum se cheltuiesc banii și ce arme se cumpără, iar răspunsurile la aceste trei întrebări creează o falie profundă între UE și NATO.
Conform Financial Times, esența disputei poate fi rezumată la narațiunea că Uniunea Europeană vrea să cumpere european, iar NATO vrea să rămână pe filieră transatlantică. Decizia vine într-un moment în care UE încearcă să-și crească autonomia pe continent și să reducă dependențele de orice fel.
„Ei să semneze acorduri comerciale și să ne lase în pace”
Alianța militară condusă de americani, care a stat la baza securității europene de la cel de-al Doilea Război Mondial, s-a opus dintotdeauna ca Bruxelles-ul să preia competențe în domeniul apărării. Dar presiunile lui Trump asupra aliaților, de a investi mai mult în propriile lor capacități militare, au forțat o regândire a politicii de producție de armament, un domeniu în care UE are mai multă expertiză decât NATO.
„Există un război de teritorii asupra politicii industriale de apărare”, a declarat unul dintre oficialii europeni citați de FT. „Este vorba despre cine gestionează extinderea producției și ce impact are aceasta asupra armelor pe care le va folosi Europa în viitor.”
Un diplomat din tabăra NATO a formulat poziția Alianței cu o brutalitate remarcabilă pentru limbajul diplomatic: „Să semneze niște acorduri comerciale bune și să stea departe de securitatea transatlantică.”
Giuseppe Spatafora, analist la Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate, a rezumat tensiunea structural pentru FT: „Atât UE, cât și NATO sunt de acord cu necesitatea ca europenii să preia conducerea în apărarea convențională a continentului. Dar diferă în privința modului de a ajunge acolo.”
UE vrea să promoveze colaborarea industrială intra-europeană în domeniul apărării, în timp ce NATO consideră că politica industrială de apărare trebuie să rămână transatlantică.
Rutte contra Von der Leyen și frustrarea reciprocă
Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a iritat profund oficialii europeni la începutul acestui an când a declarat în fața Parlamentului European că Europa „visează” dacă ea crede că se poate apăra singură fără Statele Unite.
„Cred că Putin va iubi asta. Gândiți-vă din nou”, le-a spus Rutte europarlamentarilor, avertizând că inițiativele de apărare ale UE vor „complica lucrurile”.
De cealaltă parte, ostilitatea lui Trump față de Europa, inclusiv presiunile de a prelua Groenlanda de la aliatul NATO, Danemarca, a consolidat convingerea Comisiei Europene că „autonomia strategică” în producția de apărare este esențială pentru a reduce dependența blocului de Washington. Aceiași oficiali au semnalat o frustrare crescândă față de Rutte pentru rezistența sa în a susține această abordare.
Ursula von der Leyen urma să se întâlnească cu Rutte joi, după o reuniune anterioară cu Alexus Grynkewich, Comandantul Suprem Aliat al NATO în Europa, politica industrială de apărare aflându-se printre subiectele centrale ale agendei, potrivit persoanelor familiarizate cu pregătirile reuniunii.
Banii europeni pentru arme americane și miza reală a disputei
Dincolo de retorică, disputele au o miză financiară concretă. Bruxelles-ul a pus la dispoziție 150 de miliarde de euro în împrumuturi cu dobândă redusă pentru ca guvernele să finanțeze achiziții de armament. Împrumuturile sunt concepute pentru a sprijini industria europeană, dar pot fi folosite și pentru achiziționarea de arme americane, acolo unde nu există alternative europene disponibile.
Această portiță este sursa unui conflict de fond prin care NATO consideră că armamentul american, sistemele „Patriot” de apărare aeriană și avioanele de luptă F-35, trebuie să rămână parte integrantă a arsenalului european.
În acest sens, UE ar vrea să reducă treptat această dependență.
Oficialii europeni au replicat că NATO are prea puțin de oferit în plan concret: „NATO poate defini de ce tipuri de armament avem nevoie. Dar când vine vorba de instrumentele de reglementare și financiare pentru a ajunge acolo, au foarte puțin de oferit”, a declarat un oficial UE pentru FT.
„Este din ce în ce mai clar că avem nevoie de aceste lucruri rapid, în cantități mari și eficient din punct de vedere al costurilor. Și modul de a face asta este să le producem acasă”, a adăugat același oficial.
Germania, calea de mijloc și interesele naționale
Germania, cel mai puternic stat membru al UE și cel mai mare cheltuitor în apărare al blocului, caută o poziție intermediară, cu mențiunea că propriile companii trebuie să beneficieze cât mai mult posibil din bugetul de apărare de 550 de miliarde de euro planificat pe patru ani.
Oficialii de la Berlin consideră că Europa trebuie să acopere lacunele de capabilitate în domenii precum armamentul cu rază lungă de acțiune, comunicațiile prin satelit și recunoașterea, dar se opun excluderii sistemelor americane precum Patriot și F-35 din ecuație.
O lege de achiziții publice adoptată de Bundestag în ianuarie a facilitat excluderea ofertanților non-UE, inclusiv a subcontractorilor din contractele de apărare. Este o mișcare ce servește interesele industriei germane și, implicit, viziunea europeană, dar care adâncește și mai mult prăpastia cu Washington.
Industria de apărare, victima colaterală a războiului birocratic
Industriile europene de apărare, care ar trebui să fie principalul beneficiar al acestui val de investiții, se văd prinse între două instituții care se luptă pentru putere în loc să coordoneze producția.
„Ar trebui să fie vorba despre cum ne organizăm să livrăm în cel mai rapid ritm. Și războaiele de teritorii nu ajută la asta”, a declarat Camille Grand, secretarul general al Asociației Industriilor Aerospațiale, de Securitate și Apărare din Europa, și fost oficial senior NATO, citat de FT.
Grand a adăugat că, „în momentul în care sistemul american de apărare industrială este suprasolicitat pentru a compensa războiul din Iran, și în care Europa cheltuiește mult mai mult, pare evident că există un rol atât pentru NATO, cât și pentru UE.”
Tensiunile se întețesc pe măsură ce NATO se pregătește pentru summitul liderilor de la Ankara din iulie 2026. Potrivit a doi diplomați din state membre ale UE și NATO, oficialii alianței vor să facă din politica industrială de apărare un subiect central al acestei reuniuni.
Cine conduce înarmarea Europei?
Trump, prin ostilitatea sa față de Europa, a forțat continentul să cheltuiască masiv pe apărare, dar a creat simultan o criză de guvernanță privind modul în care acești bani ar trebui cheltuiți. NATO, instituția pe care o conduce indirect prin greutatea administrației americane, rezistă tocmai autonomiei pe care Trump însuși o cere europenilor.
Răspunsul la întrebarea „cine conduce înarmarea Europei?” nu a fost niciodată mai puțin clar. Și, potrivit FT, „în ultimă instanță, sunt statele membre! cele care decid unde se cheltuiesc 90% din bani”, o realitate care pune atât NATO, cât și UE în fața limitelor propriei autorități.
Summitul de la Ankara din iulie 2026 va fi, în cel mai bun caz, un armistițiu diplomatic. Războiul de teritorii pentru sufletul industrial al apărării europene abia a început.
