Când fosta judecătoare Daniela Panioglu spune că „bolșevizarea justiției a început în 2017 și nu a fost deranjată de nimeni”, ea nu face o simplă declarație de presă, ci trage cortina împreună cu care mulți au preferat să conviețuiască. Termenul este brutal și poate părea exagerat, dar imaginea pe care o deschide este una recognoscibilă: o schimbare de climat interior, o reorganizare tăcută a puterii în instanțe, o mutație subtilă în felul în care se administrează dosarele sensibile.
Indiferent dacă îi spunem „bolșevizare”, „captură” sau „adaptare instituțională la realitățile politice”, realitatea pe care o descrie este aceeași: un sistem care începe să învețe să se protejeze pe sine, nu să apere legea.
Panioglu vorbește despre „oameni de încredere” promovați în poziții-cheie, despre complete de judecată reconfigurate în moduri care par întâmplătoare doar pentru cine nu urmărește detaliile, despre tăceri instituționale care nu sunt accidentale, ci reflexe de conservare. Și, mai ales, despre un tipar de soluții judiciare care, luate una câte una, pot fi explicate juridic, dar care – puse cap la cap – arată ca un mecanism de impunitate.
De aici trebuie pornit. Pentru că exact după 2017 încep să se vadă nu doar decizii izolate, ci seriale întregi de achitări, prescripții, eliminări de probe și tergiversări care dau contur afirmației ei. Cazuri care, privite separat, pot trece drept coincidențe. Dar privite împreună, compun un tablou.
Achitarea definitivă a Elenei Udrea în dosarul „Gala Bute”, unde ani de probatoriu dispar brusc sub formula „fapta nu e prevăzută de legea penală”, este primul semn. Urmează seria spectaculoasă a dosarelor lui Sebastian Ghiță, unde acuzații de corupție, trafic de influență și legături cu procurori sunt dizolvate unul după altul în decizii de achitare. Călin Popescu-Tăriceanu beneficiază și el de un verdict maximal – „fapta nu există” – într-un dosar de luare de mită. Mai apoi vine dosarul lui Sebastian Vlădescu, un alt fost ministru, care se încheie cu achitare în contextul unor suspiciuni de corupție în proiecte feroviare. Iar cazurile nu se opresc aici. Aristotel Căncescu evită un verdict datorită valului de prescripții generate de deciziile CCR, un val care a traversat sistemul cu puterea unei amnistii tăcute.
În paralel, dosarele sensibile pentru aparatul de stat sunt tratate cu aceeași lentoare funcțională pe care o descrie Panioglu. „10 august” rămâne blocat ani de zile, pendulând între clasări și redeschideri, într-un ritm care transmite nu dorința de adevăr, ci frica de a deranja. În dosarul Colectiv, ramura instituțională devine un studiu de caz despre cum responsabilitatea se evaporă în contact cu statul: achitări, pedepse minime, argumente birocratice care reduc o tragedie la un joc tehnic.
Și apoi vine Tel Drum, dosarul emblematic al modului în care rețelele politice folosesc statul pentru a extrage resurse. Când Înalta Curte elimină interceptările SRI din probatoriu, întregul dosar se goleşte de conținut. Din nou, legal se pot invoca argumente. În substanță însă, efectul este același – un caz central pentru înțelegerea corupției de partid devine aproape imposibil de judecat. Or, dacă în dosarele mici se greșește din neglijență, în dosarele mari se greșește aproape întotdeauna cu o logică.
Acesta este decorul în care declarațiile Danielei Panioglu capătă greutate. Ele nu inventează un fenomen, ci îi dă nume. Mutările de judecători, rearanjarea completelor, promovările accelerate pentru anumiți magistrați, sancțiunile selective și excluderea unor voci incomode – cum a fost cazul lui Cristi Dănileț – nu mai pot fi citite ca simple episoade administrative. Sunt, în forma lor subtilă, instrumentele prin care o parte a sistemului se aliniază unei noi culturi instituționale – evitarea conflictului, protejarea rețelelor și neutralizarea oricărei energii reformiste.
Exact aici se întâlnește analiza doamnei Panioglu cu imaginea statului paralel din interiorul justiției. Dacă în politica românească rețelele clientelare controlează bugetele, funcțiile, consiliile de administrație și administrația locală, în justiție apare o ramură care nu distribuie contracte, ci distribuie liniștea – liniștea celor care au de dat un răspuns pentru ce au făcut sau nu, liniștea celor care trebuie protejați, liniștea celor care au prieteni, rude, colegi sau parteneri de/sau în sistem. Este un stat paralel cu robă, funcțional, tăcut, perfect integrat în mecanismele instituționale.
Nu toată justiția funcționează așa. Nu toți magistrații sunt parte a acestei culturi. Dar în instanțele sensibile – acolo unde se judecă dosarele mari de corupție – se vede, se simte o anatomie a impunității construită nu prin decizii violente, ci prin detalii, termene, interpretări, complete, proceduri, tăceri.
Ceea ce ne devoalează doamna Panioglu este că justiția română nu a fost capturată prin forță, ci prin acomodare. Nu prin presiuni directe, ci prin preferințe de sistem. Nu prin conspirație, ci prin conformism. Iar conformismul instituțional este, în România, cea mai durabilă formă de putere.
În acest sens, justiția nu este o victimă inocentă, ci o piesă a aceluiași mecanism descris în „Deep State de România”. Un mecanism al continuității rețelelor, al protecției reciproce, al autoconservării impunității. Dacă în afara instanțelor statul paralel se vede prin filtrul funcțiilor, numirilor și banilor, în interiorul instanțelor se vede prin filtrul achitărilor, prescripțiilor și probelor eliminate. Două fețe ale aceleiași ordini. O ordine pe care o numim diferit în funcție de perspectivă – „stat paralel”, „captură instituțională”, „bolșevizare”, „rețea transpartinică” – dar care, în fond, funcționează după aceeași logică: interesul nu se judecă, se protejează.
În cele din urmă, discuția despre statul paralel nu are legătură nici cu fantomele securiste ale anilor ’90, nici cu propaganda partidelor care au folosit această expresie ca pe o bâtă electorală. Statul paralel real nu este o forță ocultă, ci o forță banală: banalitatea continuității, a conexiunilor, a intereselor care nu se supun legii, ci o ocolesc, o negociază sau o neutralizează. În politică, această rețea se vede cu ochiul liber – consilii de administrație împânzite cu rude, contracte cu dedicație, sinecuri mascate drept competență, directori care se rotesc între instituții indiferent de votul popular. Dar în justiție, același mecanism devine mai subtil – nu mai distribuie bani publici, ci distribuie clemență. Nu mai acordă contracte, ci acordă liniște. Nu mai schimbă directori, ci complete de judecată.
Ceea ce în politică se face la vedere, în justiție se face în și prin tăcere. Ceea ce în administrație se face prin numiri, în instanțe se face prin proceduri. Ceea ce pentru partide este un calcul electoral, pentru instanțe devine o preferință instituțională. Și, încet, aproape imperceptibil, se configurează o ordine. O nouă ordine a neintervenției reciproce, a compromisului tăcut, a menajării rețelelor, o ordine în care niciun dosar cu adevărat important nu ajunge să amenințe serios structurile de putere.
În acest sens, analiza Danielei Panioglu nu este un strigăt solitar, ci o oglindă pusă în fața unui întreg sistem care s-a obișnuit să se protejeze. Dosarele care se evaporă prin prescripție, probele eliminate în cauze sensibile, răspândirea achitărilor pe formule radicale, mutarea judecătorilor incomozi, evitarea confruntării cu aparatul de stat în cazuri precum „10 august” sau Colectiv — toate acestea nu sunt accidente. Sunt simptome ale unei normalități deformate, în care instituțiile nu mai funcționează pentru cetățeni, ci pentru propria lor supraviețuire.
Aceasta este adevărata dramă. Statul paralel nu funcționează în afara democrației, ci în interiorul ei. Nu o contestă, ci o parazitează. Nu îi neagă procedurile, ci le golește de conținut. În exterior avem încă alegeri, voturi, declarații publice, consultări, dezbateri. În interior, însă, mecanismele reale de decizie sunt redistribuite între nodurile rețelei – partide, administrații, instanțe, parchete, instituții de control. Totul cu respectarea aparenței de legalitate. Totul în limita procedurilor. Totul sub masca unui stat care funcționează.
De aceea, pericolul nu este că România ar fi condusă din umbră. Pericolul este că România este condusă la vedere, dar nu de cei care ar trebui. Profesia, competența, meritul, responsabilitatea – toate sunt evacuate în favoarea criteriului unic al loialității. Loialitate politică în administrație, loialitate relațională în companii de stat, loialitate instituțională în justiție. Singura meritocrație a acestui sistem este meritocrația tăcerii.
Iar dacă statul paralel politic poate fi contracarat prin vot, statul paralel judiciar nu poate fi atins decât prin reforme reale, costisitoare și inconfortabile. Nu prin schimbarea ministrului, ci prin schimbarea culturii. Nu prin declarații, ci prin reguli clare privind numirile, evaluările, responsabilitatea disciplinară și transparența. Nu prin retorică anticorupție, ci prin reconstruirea încrederii în instituții care au uitat de ce există.
Finalul nu este unul optimist, dar nici fatalist. Statul paralel nu este o soartă, ci un rezultat: suma micilor cedări, a compromisurilor acceptate, a tăcerilor convenabile. Dacă a fost construit, poate fi și demontat. Dar demontarea lui nu se face prin scandaluri, ci prin reconstrucție. Prin a repune legea acolo unde astăzi stă interesul. Prin a repune responsabilitatea acolo unde astăzi stă frica. Și prin a repune democrația acolo unde astăzi stă doar decorul ei.
Pentru că, în ultimă instanță, adevăratul stat paralel nu este format din oameni puternici. Este format din instituții slabe. Iar instituțiile devin slabe atunci când cei care ar trebui să le apere preferă în schimb să le ocupe.
