În februarie și martie 1990, teroriștii Securității erau încă o realitate. Chiar și pentru generalul Ștefan Gușă, ei erau încă o realitate. El putea recunoaște atât existența lor, cât și afilierea lor la Securitate, subliniază cercetătorul american Richard Hall.
Sub pseudonimul Roland O. Thomasson, Richard Hall a scris, împreună cu Mădălin Hodor și Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, volumul „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, în care contestă concluziile rechizitoriului în dosarul Revoluției din ’89, întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ.
El oferă ca argument acum un interviu pe care gl. Ștefan Gușă, șeful MArelul Stat MAjor al Armatei în zilele Revoluției din ’89, l-a acordat publicației „Armata Poporului”, nr. 10, din 7 martie 1990.
„Am continuat să acționez în calitatea mea de șef al Marelui Stat Major, executând, fireste, dispozițiile domnului ministru. Am cooperat, de exemplu, cu colonelul Stelian Pentelie (sic!) și cu colonelul Popescu Nicolae la elaborarea și punerea în practică a unui plan de blocare a legăturilor controlate de Securitate, chiar dacă prin aceasta a trebuit să renunțăm, pentru anumite perioade, la o parte din legăturile noastre cu garnizoanele din județe. Inițiativa, venită de la colonelul Pentelie (azi general-maior și ministru al Telecomunicațiilor) a dat roade, întrucât am observat că acțiunile teroriștilor slăbeau din intensitate, probabil nemaiavând posibilitatea de a fi coordonate”, a spus gl. Gușă în interviu.
El a comentat și despre „teroriști”, care, în acel moment rămâneau o realitate pentru el.
„Era întuneric când au început să tragă deasupra Palatului Republicii. Am fost surprins, deoarece până atunci fusese liniște. Ne-am dat seama relativ repede că era vorba de elemente din garda dictatorului [adică Direcția a V-a a Securității], dar nu puteam ști care era numărul și forța lor… Sigur, ne măsuram cu un inamic viclean, foarte bine înarmat și instruit, practic invizibil, pe de altă parte militarii noștri aveau doar trei luni de instrucție, nu erau pregătiți pentru o asemenea luptă de gherilă urbană”.
Armata Poporului, nr. 10 din 7 martie 1990
Ce scrie în rechizitoriul Revoluției
Rechizitoriul din Dosarul Revoluției, întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare (SPM) de pe lângă PÎCCJ, neagă existența teroriștilor fostei Securități. Documentul de acuzare ignoră mărturiile gl. Gușă, și a altor participanți direcți la Revoluție și susține că este vorba de o dezinformare a grupării din jurul lui Ion Iliescu, care a pus mâna pe putere în decembrie ’89, ajutați de KGB/GRU.
Vă prezentăm câteva pasaje relevante din Rechizitoriu:
„Dezinformarea realizată de inculpatul civil Iliescu Ion şi grupul restrâns care l-a susţinut în preluarea, menţinerea şi consolidarea puterii politice, din care a făcut parte şi inculpatul civil Voiculescu Gelu-Voican, nu a fost una întâmplătoare, de moment, ci s-a încadrat şi derulat potrivit regulilor şi tehnicilor de dezinformare specifice doctrinei militare, bazată pe demonizare, divizare şi derută generalizată. Ţinta dezinformării nu au fost doar manifestanţii din stradă, ci întreaga opinie publică românească şi, implicit, opinia publică internaţională.
Apariţiile televizate ale inculpatului civil Iliescu Ion şi comunicatele CFSN au respectat întocmai tehnicile dezinformării. „Securiştii-terorişti” au fost demonizați, atribuindu-li-se comportamente abominabile. De asemenea, au fost create două tabere diametral opuse; „cei buni”, respectiv revoluţionarii, Armata, şi noua conducere a ţării (n.r. „oamenii de bine”) şi „cei răi”, respectiv fostul preşedinte şi securiştii-terorişti fideli vechiului regim, pentru crearea stării de panică şi derută generalizată.
Psihoza a fost indusă prin prezentarea oficială şi dincolo de orice dubiu a modului de acţiune al grupelor de securişti-terorişti (n.n. „perfidie fără seamăn”, „o cruzime pentru care nu găseşte calificative potrivite”, „organizaţi ca pușcași, dotaţi, însă bine cu armament”, „împuşcă din orice poziţie”), dar mai ales prin precizările referitoare la ţinuta civilă a acestora (n.n. „teroriştii nu sunt în uniforme. Ei sunt civili. … şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oameni din formaţiunile de apărare)”.
(…)
„Psihoza securist-teroristă a stat la baza acțiunilor violente (prin folosirea de armament militar). Focul fratricid, tragerile haotice, consumul uriaș de muniţie, au fost efecte directe ale instaurării psihozei securist-teroriste. Analiza întregului material probator al dosarului relevă această concluzie. În lipsa acestei psihoze, tragediile survenite începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989 nu s-ar fi produs.
În baza probelor administrate, s-a concluzionat că nu au existat alte cauze ale survenirii acestor tragedii. În timpul Revoluției nu au acționat forțe teroriste sau terorist-securiste, nu au acționat forțe străine.”
(…)
„Raportat la situaţia de până la 22 decembrie 1989, se constată că populaţia României (inclusiv cadrele militare) a fost în mod constant dezinformată cu privire la situaţia internă. De la vârful ierarhiei politico-militare s-a inoculat că revoluţionarii erau de fapt huligani, elemente ostile orânduirii socialiste sau chiar terorişti.
A existat o dezinformare inclusiv cu privire existenţa unei intervenţii militare ostile iniţiată din exteriorul ţării, prin care s-ar fi atentat la suveranitatea şi independenţa statului român. În condiţiile unei societăţi în ansamblul ei blocată din punctul de vedere al liberei şi corectei informări, civilii şi militarii au fost anunţaţi de conducerea statului că au fost puse în pericol idealurile socialist-comuniste ale poporului român şi chiar integritatea teritorială a României (fiind făcută o paralelă cu situaţia din anul 1968 – invadarea Cehoslovaciei de către armatele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, mai puţin armata României).
Militarii români (cu excepţia celor ce deţineau funcţii la vârf) nu aveau în mod obiectiv posibilitatea de a percepe în mod corect realitatea momentului revoluţionar, astfel încât comportamentul lor în intervalul 16-22 decembrie
1989 a fost grevat inclusiv de eroare, în condițiile în care aparența de legalitate a ordinelor primite a fost indusă prin dezinformare.
Astfel, primele dezinformări din Piața Palatului cu privire la acțiunile teroriștilor securiști au apărut imediat după ce Iliescu Ion depunea diligențe pentru a se legitima în fața revoluționarilor care îl respingeau. Dezinformarea cu privire la securiștii-teroriști nu s-a limitat doar la lansarea unor zvonuri transmise la fața locului, deoarece efectele acesteia ar fi fost insuficiente, astfel încât, la scurt timp, a fost transmisă prin intermediul TVR. Probatoriul administrat în cauză a demonstrat, fără echivoc, inexistenţa unor forţe contrarevoluţionare şi, implicit, ficțiunea scenariului referitor la pregătirea, dotarea şi modul de acţiune al „teroriştilor”.
