Faimoasa conversație telefonică în care generalul Ștefan Gușă se presupune că a refuzat, în zilele fierbinți ale Revoluției Române din decembrie ’89, intrarea trupelor sovietice în țară este, de fapt, o discuție cu un reprezentant al Ungariei, care se oferea să ajute noua putere de la București, susține cercetătorul american Richard Hall.
Sub pseudonimul Roland O. Thomasson, Richard Hall a scris, împreună cu Mădălin Hodor și Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, volumul „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, în care contestă concluziile rechizitoriului în dosarul Revoluției din ’89, întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ.
Potrivit lui Hall/Thomasson, rechizitoriul lui Pițu susține că:
1) la acea vreme, gl. Gușă era singurul oficial din statul român care avea puterea constituțională de a solicita intrarea trupelor străine în România;
2) Ion Iliescu și acoliții săi au solicitat intervenția trupelor sovietice pentru a-și menține puterea;
3) refuzul gl. Gușă de a permite intrarea acelor trupe a împiedicat (re)invazia și (re)ocuparea României de către sovietici;
4) gl. Gușă a fost retrogradat și marginalizat după decembrie 1989 tocmai din cauza opoziției sale față de intrarea trupelor sovietice în România.
„Nu stiu de cite ori am citit, în filmarea faimoasă, Gușă a refuzat intrarea sovieticilor. Iată că a refuzat ajutorul maghiar. Așa spune traducătoarea Cristina Ciontu, tânăra din filmare. Au vorbit în limba rusă”, spune Hall/Thomasson, care citează blogul lui Marius Mioc.
Secvenţa cu gl. Ștefan Gușă, înregistrată în C.C. în decembrie 1989, o găsiți între minutul 1:56 şi 5:44 a emisiunii „Nașul” de la B1 TV, în care istoricul Alex Mihai Stoenescu, dovedit între timp colaborator al fostei Securități, a susținut ipoteza refuzului gl. Ștefan Gușă de a permite o intervenție armată a URSS.
Acesta din urmă scrie că, la minutul 4:25 se poate auzi cum tânăra care traducea spune cuvântul „Budapest”. „În subtitrare nu apare asta, dar pe înregistrare se aude. Asta arată cine era la celălalt capăt al firului: ungurii, nu ruşii. Foloseau rusa ca limbă de comunicare în Tratatul de la Varşovia, cum se foloseşte astăzi engleza la NATO.
Cenzurarea cuvîntului „Budapest” din subtitrarea realizată de emisiunea „Naşul” e menită tocmai să ascundă acest lucru. Cum se vorbeşte în ruseşte, limbă pe care majoritatea telespectatorilor nu o cunosc, aceştia nu urmăresc ce se spune ci doar subtitrarea, deci manipularea se poate face cu eficacitate.
Traducătoarea a discutat cu ziarul „Libertatea”. Se numeşte Cristina Ciontu (nume actual Crista Darie), a fost membră în CFSN şi în CPUN, era studentă la medicină în decembrie 1989. „Libertatea” ne spune că a fost purtătoare de cuvînt a guvernului Petre Roman, din 26 decembrie 1989 pînă la alegerile din 20 mai 1990, dar apoi nu s-a mai implicat în politică. În articolul din „Libertatea” Cristina Ciontu explică fără echivoc că telefonul la care a tradus pentru Guşă era din Ungaria, nicidecum din URSS”.
La rândul său, Richard Hall/Roland O. Thomasson aduce argumente că „relațiile dintre armatele maghiară și română sunt deosebit de strânse [în aprilie 1990].” „Borsits a dezvăluit că Ungaria a contribuit la răsturnarea dictatorului român Nicolae Ceaușescu. Cu ajutorul a ceea ce el numește „mijloace tehnice”, probabil interceptări, Borsits a explicat că armata maghiară a reușit să localizeze trupele Securității și să transmită această informație cheie Armatei române. Potrivit ministrului de externe Gyula Horn, Ungaria a oferit ajutor suplimentar menținând liderii armatei române din București în contact cu forțele armate din țară…”.
Foarte important, Hall/Thomasson aduce drept argument răspunsul sovieticilor, dintr-o telegramă poloneză, document găsit de către istoricul polonez Adam Burakowski, în care „nu este vorba de vreo invazie rusească”.
La aniversarea a 25 de ani de la Revoluţia din 1989, ambasada Poloniei la Bucureşti a publicat, în premieră, mesajele cifrate trimise de diplomaţii polonezi în legătură cu evenimentele care se desfăşurau atunci în România. Acestea confirmă faptul că, „în numele Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu şi Silviu Brucan au solicitat ajutor militar Ambasadei URSS, pentru că „singuri nu se vor descurca”, dar că rușii au refuzat. Mesajele cifrate au fost transmise în zilele de 23-26 decembrie 1989 şi se găsesc în arhivele MAE din Varşovia.
„Mesaj cifrat nr. 0-3914/IV
din Bucureşti 23.12.1989
Ora 15.00.
1. De la sovietici:
În numele Frontului Salvării Naţionale, I. Iliescu şi S. Brucan au solicitat ajutor militar Ambasadei URSS, pentru că singuri nu se vor descurca.
Fără să aştepte răspunsul, FSN a anunţat la TV că Ambasada a promis ajutorul.
Răspunsul URSS: sunt gata să acorde orice fel de ajutor cu excepţia intervenţiei trupelor.”
Referitor la „declarații ale granicerilor, jurnalele de război ale Statului Major General al Armatei și ale trupelor de grăniceri, precum și mărturii în Raportul Comisiei senatoriale”, care acreditează ideea intenției URSS de a acționa militar pe teritoriul României, Thomasson punctează: „Cu toate acestea, NICIUNUL dintre ei nu a făcut aceste afirmații la momentul respectiv și, din câte pot vedea, toate au fost promovate de fosta Securitate. De asemenea, am consultat Jurnalele de luptă ale unităților Armatei și nimeni nu menționează aceste presupuse întâlniri cu rușii.”
Ce scrie în rechizitoriu
Cu toate acestea, o probă centrală din rechizitoriu sunt două declarații de martori, dintre cei intervievați în 2017 – la peste 27 de ani după evenimentele în cauză – care leagă direct problema intrării sovieticilor în țară de presupusa amenințare „teroristă”: „Generalul Eftimescu mi-a ordonat să stabilesc contactul telefonic cu generalul Moiseev și, după ce am stabilit legătura, mi-a ordonat să transmit următorul mesaj: „Putem conta pe eventualul ajutor militar sovietic împotriva teroriștilor?” (p. 270, sursa „M.D.”) și „Gărzile de frontieră sovietice au discutat între ele, după care generalul [sovietic] m-a întrebat cine sunt teroriștii care acționează în capitala României, la care i-am răspuns că nu știu nimic despre ei.” (p. 272, sursa „T.G.”).
„Independent news” vă prezintă cele două mărturii:
Martorul M.D (declaraţie de martor, 28.03.2017, vol.I – Declaraţii, f.259-262) a spus:„În decembrie 1989, aveam gradul de colonel şi eram şeful Biroului Special al Marelui Stat Major al Armatei Române, care realiza cooperarea pe linie militară între marile state majore ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia (…) La 23.12.1989, în jurul orelor prânzului, am fost chemat în cabinetul ministrului de gen. Eftimescu.
În cabinet se aflau gen. Eftimescu, Ion Iliescu, Petre Roman, gen. Militaru şi alte 6-7-8 persoane. Gen. Eftimescu mi-a ordonat să fac legătura telefonică cu gen. Moiseev şi după ce am obţinut legătura mi-a ordonat să transmit următoarele: „S-ar putea conta pe un eventual ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor?”. Moiseev a răspuns
următoarele: „O asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor român şi sovietic”. Cu aceasta, convorbirea a luat sfârşit, iar eu am ieşit imediat din birou (…) După aproximativ 2-3 ore, în sediul ministerului a venit gen. Guşă, şeful Marelui Stat Major, care mi-a dat ordin să mă prezint din nou la cabinetul ministrului,
iar eu m-am conformat. În birou se aflau aceleaşi persoane ca la prima discuţie, plus gen. Guşă.
Acesta din urmă, mi-a ordonat să fac din nou legătura cu gen. Moiseev, am făcut legătura, iar gen. Guşă mi-a dat ordin să transmit următoarele: „În calitate de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, eu, gen. Guşă, nu am solicitat şi nu voi solicita ajutor militar sovietic.” Auzind acestea, gen. Moiseev a rostit o formulă scurtă de încheiere a discuţiei şi astfel convorbirea a luat sfârşit. Imediat după acest moment, am părăsit biroul ministrului. Trebuie arătat că pe timpul acestei convorbiri telefonice, ca şi în timpul primei convorbiri, cei aflaţi în cabinetul ministrului nu au avut niciun fel de reacţie. Eu nu cunosc ce anume s-a discutat în biroul ministrului înainte de sosirea mea în respectivul birou şi nici după plecarea mea. Este de presupus faptul că, din moment ce gen. Guşă mi-a solicitat să dau cel de-al doilea telefon pentru a exprima cu claritate poziţia generalului faţă de o eventuală prezenţă militară sovietică în România, în biroul ministrului să se fi purtat discuţii pe această temă, discuţii despre care, însă nu cunosc nimic”.
T.G, audiat la 29.05.2017 (vol.II – Declaraţii, f.112-118), a declarat: „În luna decembrie 1989 eram comandantul Batalionului 104 Grăniceri Botoşani (…) În data de 23.12.1989 am primit o notă telefonică prin care ni se comunica faptul că pe firul de cooperare de la Cernăuţi s-a transmis că împuternicitul de frontieră sovietic, colonelul Lutţki solicită o întrevedere de frontieră în punctul Gherţa – Racovăţ, pentru data de 23.12.1989, orele 14:00 sau 16:00.
Nu s-a comunicat motivul întrevederii, deşi potrivit uzanţelor, trebuia să ni se comunice motivul. Am luat legătura cu col. Apostol pe care lam întrebat care este motivul întrevederii. Acesta mi-a spus că la baza întrevederii stătea
un comunicat al TVR, pe care l-am văzut şi eu, potrivit căruia s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică şi că aceştia au promis ajutor militar imediat. Am întrebat ce mandat am şi mi s-a comunicat că în urma unei discuţii cu generalul Guşă Ştefan să transmitem următoarele:România nu a cerut ajutor militar, nu avem nevoie de ajutor
militar sovietic, armata română este în stare să definitiveze Revoluţia (…) La data şi ora stabilite, ne-am întâlnit pe culoarul bornelor de frontieră, fără ca noi să trecem linia de frontieră, cu delegaţia grănicerilor sovietici din care făceau parte col. Lutţki, zecedoisprezece ofiţeri şi un general despre care am aflat ulterior că se numea Stuz.
Acesta din urmă mi-a spus că trebuie să-i comunic ce se întâmplă în România, iar eu i-am răspuns că se întâmplă ceea ce se vede la televizor, că şeful statului a fugit şi Guvernul este dizolvat. Col. Lutţki m-a întrebat dacă am mandat să mă întâlnesc cu ei şi din partea cui. I-am comunicat că am mandat de la generalul Guşă, respectiv din partea conducerii superioare a armatei, după care i-am comunicat cele trei idei arătate mai sus. Grănicerii sovietici au discutat între ei, după care generalul m-a întrebat cine sunt teroriştii care acţionează în capitala României, iar eu i-am spus că nu am cunoştinţă despre aceste aspecte. I-am întrebat dacă mai sunt probleme de discutat şi după ce s-au consultat între ei, mi s-a răspuns că întrevederea s-a încheiat şi că dacă voi avea nevoie de ajutorul lor, să le comunic pe linia de cooperare. Am procedat la saluturile cuvenite, după standardele de cooperare, după care am plecat la batalion. Din câte îmi amintesc, toţi împuterniciţii de frontieră s-au întâlnit cu omologii lor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră”.
În concluziile din Rechizitoriu, procurorul Cătălin Ranco Pițu a scris:
„Pentru înţelegerea corectă a situaţiei, trebuie spus că la nivelul lunii decembrie 1989, singurele persoane care aveau drept de semnătură şi de reprezentare în organele de coordonare ale forţelor Tratatului de la Varşovia, din partea României, erau ministrul apărării şi Şeful Marelui Stat Major al Armatei.
La 23 decembrie 1989 generalul Milea Vasile era decedat, iar generalii Stănculescu şi Militaru nu au fost numiţi în mod oficial în funcţia de ministru al apărării. Începând cu 23 decembrie 1989 gl. col. (r) Militaru Nicolae era impus de Iliescu Ion ca ministru de fapt, iar acesta s-a comportat ca atare, dar decretul oficial de numire a fost emis la 27 decembrie 1989.
Pe cale de consecinţă, la 23 decembrie, singurul militar român care putea în mod legal să solicite o intervenţie străină era gl. Guşă Ştefan. Aşa se explică de ce generalul Mikhail Moiseev – Şeful Marelui Stat Major al Armatei URSS, a discutat doar cu omologul său român problema trimiterii unor forţe militare în ţara noastră, iar ca urmare a refuzului categoric din partea acestuia intervenţia nu s-a realizat (…)
Analiza declaraţiilor relevă că la data de 23 decembrie 1989, ţara noastră s-a confruntat cu o situaţie foarte periculoasă, cu posibile consecinţe extreme. Doar comportamentul exemplar al Şefului Statului Major al Armatei Române şi al militarilor aflaţi în serviciul de pază al frontierei de stat a preîntâmpinat o situaţie militară total nefavorabilă ţării noastre, cu posibile consecinţe nefaste pe termen lung.
La fel de clar este şi faptul că prezenţa trupelor sovietice pe graniţa de Est, nu a fost o întâmplare, ca urmare a unui anunţ întămplător al TVR.
Este mai presus de orice dubiu faptul că această prezenţă a fost posibilă pentru că a existat în prealabil o solicitare în acest sens, venită de la vârful puterii politico-militare a României. Totuşi, a lipsit acordul din partea persoanei abilitate – generalul Guşă Ştefan.
Lipsa acestui acord a făcut ca gl. Guşă Ştefan să cadă în dizgraţia noii puteri şi la scurt timp a fost retrogradat. Astfel, la data de 28 decembrie 1989, a fost eliberat din funcţia de şef al MStM şi numit ca şef de stat major şi prim locţiitor al comandantului Armatei a IV-a, cu garnizoana la Cluj-Napoca.
Ulterior Revoluţiei, toţi cei implicaţi în chemarea trupelor sovietice (Iliescu Ion, gl. Militaru Nicolae, Voican Voiculescu, Brucan Silviu ) au negat vehement acest fapt.”
