La 103 ani de la nașterea Uniunii Sovietice, la 30 decembrie 1922, am putea fi martorii celei de-a doua prăbușiri a acesteia. Încercarea lui Putin de a reconstitui o sferă de influență privilegiată în jurul Rusiei se transformă într-o catastrofă, scrie Bruno Terrais, consultant în geopolitică, într-o analiză pentru Institutul Montaigne, intitulată „Prăbușirea Rusiei”.
Și această catastrofă poate fi doar începutul. Devine tot mai dificil să vedem cum Rusia poate ieși din aventura sa ucraineană. Cuvântul „istoric” este adesea suprautilizat pentru a descrie evoluțiile geopolitice actuale. Dar uneori este bine meritat.
Pe calea către fascism?
Fostul diplomat francez Michel Duclos a descris cu exactitate radicalizarea politicii ruse de la revenirea lui Putin la președinție în 2012: „O dorință neo-colonialistă de a păstra controlul asupra <<străinătății apropiate>>, un sentiment de oportunitate, o percepție a Slăbiciunii Occidentului și dorința de asertivitate internațională”… și apariția unui potențial parteneriat cu China.
Această radicalizare exterioară, accelerată de deriva Kievului către Occident și cuplată cu rigidizarea internă – cele două hrănindu-se una cu celălaltă – a escaladat de la sfârșitul lunii februarie. A vorbi astăzi despre un stat „totalitar” ar fi excesiv. Nu există nici un control absolut al societății și nici o mobilizare completă a acesteia în Rusia de astăzi. Și mulți cetățeni par mai interesați să fugă de război decât să se alăture lui. Dar a vorbi despre un regim care se transformă într-unul fascist devine din ce în ce mai puțin absurd. Vladimir Putin pare a fi din ce în ce mai depășit de extrema sa dreaptă. Strategia sa de a coopta grupuri violente, chiar neo-naziste, în anii 1990 – pentru a proteja țara de contagiune democratică – se întoarce împotriva lui.
Pământul era cu siguranță fertil. Cultura politică rusă contemporană este marcată de o alianță de facto între bărbați din serviciul de securitate (siloviki) și bărbați din crima organizată. Armata întruchipează aceste legături într-o manieră și mai puternică, datorită structurii însăși a forțelor armate ruse: soldații sunt adesea lăsați în voia lor din cauza slăbiciunii subofițerilor și ofițerilor a căror cultură militară a fost făurită de „contra”-terorism” în Cecenia (1999-2009), sau mai recent în Siria: o declanșare a violenței nediscriminatorii, lipsită de orice preocupare morală.
Milițiile cecene și ruse – se remarcă Grupul Wagner – dețin puterea. Ultranaționaliștii ruși erau niște figuri relativ marginale. „Aceste personaje (…) s-au mulțumit să dezvăluie la televizor fanteziile de război nuclear. Noutatea, de acum înainte, este că au armate private, cu artilerie și aviație, și un buzdugan pătat de sânge ca emblemă”. Trebuie să citiți cu atenție discursul național rostit de președintele Rusiei în Sala regală Sf. Gheorghe a Marelui Palat al Kremlinului, dedicat sărbătoririi anexării a patru oblasturi ucrainene. Este plin de referințe: glorificarea trecutului, mențiuni despre inamicii anglo-saxoni, un viitor strălucit promis și citate din filozoful Ivan Iline … Toate acestea sunt indicii tulburătoare, care adaugă cultului liderului, accentul pus pe presupusele umilințe din trecut, capitalismul de stat sau remarcile lui Putin privind „purificarea” Rusiei care ar rezulta din exodul care a urmat lansării Operațiunii Z.
Alianța dintre Biserica Ortodoxă și Putin relevă excese retorice tulburătoare. Un personaj îmbrăcat în „Doctor Strangelove” din filmul cu același nume. Ivan Oklobistin, actor și preot, a descris războiul în desfășurare drept o „confruntare între Bine și Rău, între lumină și întuneric, între Dumnezeu și Diavol, (… ) un război sfânt” pe care fiecare rus este chemat să-l înceapă „în inima lui, împotriva propriilor păcate”. Aceleași cuvinte ca și cunoscutul ideolog Alexandr Dughin, pentru care a început „ultima bătălie a luminii și a întunericului”. Cei care văd aici doar excesele unei minorități zgomotoase ar beneficia de citirea experților încă o dată nuanțați precum Dmitri Trenin, care văd războiul ca pe o oportunitate de a depăși „materialismul primitiv și lipsa de credință”. Dintr-un punct de vedere izolat? Nu, după unii dintre experții în cultura rusă, care văd o legătură directă cu tradiția nihilistă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru care distrugerea nu este „un mijloc, ci un scop în sine”: ar fi purificatoare și răscumpărătoare.
A doua prăbușire a URSS
Astăzi, proiectul neo-imperial al lui Putin se prăbușește. Nu numai că nu a reușit să unifice lumea rusă (Russki mir), dar cei mai apropiați vecini ai săi, datorită războiului, par să vrea acum să se emancipeze.
După ce a cerut pentru scurt timp Moscovei ajutor pentru a înăbuși o revoltă în curs de dezvoltare, Kazahstanul a decis să se distanțeze de marele său vecin. Mai mult, Rusia nu mai este acolo pentru a restabili stabilitatea în vecinătatea ei. Pentru că a lipsit la ultimele ciocniri dintre Tadjikistan și Kârgâzstan (chiar dacă acolo adusese calm în 2021), forțele kîrgîze au anulat manevrele comune care urmau să aibă loc cu armata rusă.
Mai presus de toate, Moscova nu a mișcat nimic când Armenia, al cărei teritoriu suveran a fost atacat pentru prima dată de forțele azere, a invocat garanția de apărare cuprinsă în tratatul fondator al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), substitutul NATO. Drept urmare, Erevan a refuzat să semneze documentul final al reuniunii CSTO din noiembrie 2022, certificatul de deces pentru organizație.
Putem vorbi de simple replici ale cutremurului din 1991? Fostul ambasador francez Gérard Araud l-a catalogat drept „al doilea război de succesiune al URSS”. Și probabil merge mai departe. Pe lângă CSTO, celălalt pilon al Comunității Statelor Independente (CSI), Spațiul Economic Eurasiatic (SEE), este, de asemenea, într-o stare proastă. Moscova nu a fost niciodată cu adevărat serioasă în ceea ce privește multilateralismul regional și cooperarea între egali. Astăzi, nu numai că puterea sa hard este în declin; puterea ei soft este de asemenea. Iar anexarea forțată de către Rusia a patru regiuni ucrainene a provocat mai multă frică în rândul vecinilor Moscovei decât respectul pentru fosta putere tutelară.
Legăturile de dependență economică (în special cu Kârgâzstan și Tadjikistan) nu vor dispărea peste noapte. Nici statutul de imens teritoriu rusesc ca o răscruce de drumuri migratoare. Suntem familiarizați cu ceea ce a observat Zbigniew Brzezinski: fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu. Acest lucru va fi valabil mai ales dacă se confirmă pierderea influenței Moscovei în restul mediului său. Prin urmare, este posibil să asistăm la „amurgul imperialismului rus” în următorii ani. În Asia Centrală și regiunea Caucaz, alte puteri vor profita de acest lucru, începând cu Turcia și China precum și, dacă își joacă bine cărțile, Europa și Statele Unite. Fără însă să aibă capacitatea și voința de a servi ca polițiști ai regiunii – rol pe care Moscova și l-a asumat (trebuie spus) destul de bine. Un nou joc grozav poate începe…
Căderea finală
În cel mai bun scenariu pentru el, Vladimir Putin ar reuși să-și prezinte foarte probabila înfrângere din Ucraina ca pe o „victorie”. Nu asta a făcut Hruşciov după criza din Cuba, sau autocraţi precum Saddam Hussein, acesta din urmă prezentându-şi jalnica retragere din Kuweit ca atare? Cu toate acestea, îi va fi greu să convingă opinia publică rusă care a suferit un deceniu de spălare a creierului, dar nu este total apatică.
Să propunem trei (aproape) certitudini și patru scenarii. Prima certitudine: Rusia la mijlocul anilor 2020 va fi o țară subminată de slăbirea militară, economică (sancțiuni) și demografică (mai mult de 500.000 de oameni au părăsit deja țara). A doua certitudine: țara se desparte de Europa. Ucraina era „partea de vest” a organismului rus, echilibrându-și „partea de est”.
Fără aceasta, a cărei influență asupra istoriei și formării elitelor ruse este uneori trecută cu vederea, moștenirea mongolă și tătară a Rusiei va avea un rol mai important în cultura națională.
A treia certitudine este că, după război, Rusia va intra într-o perioadă tulbure. Cunoaștem istoria țării: dezastrele militare sunt adesea urmate de revolte politice, așa cum am văzut în 1905, 1917 sau 1989.
În ceea ce privește scenariile, cel mai puțin nefavorabil ar fi cel al Germaniei după 1945. După Götterdämmerung, a cărui oră zero a urmat șoc și traumă, urmate apoi de introspecție și vindecare. Dar Rusia nu are tradiția statului de drept (chiar cu întreruperi) pe care o avea Germania la acea vreme. Ca să nu mai vorbim că va fi greu să o treci printr-un Nürnberg. Și țara nu va fi pusă sub protecția unui protector binevoitor…
Mai probabil, deci, este scenariul nord-coreean: izolarea și radicalizarea unei cetăți-Rusia, în care Putin sau succesorii săi ar menține populația țării într-o stare permanentă de război. Expertul francez Françoise Thom vorbește despre un „imperiu autarhic” care ar îndepărta populația de influența occidentală. Ea îl citează pe scriitorul Dmitri Glukovski , care evocă un Putin țesând „un cocon în care Rusia va trebui să se învelească pentru a hiberna zeci de ani, chiar secole”, precum și pe istoricul Vladimir Pastukov, care își imaginează un „corp înghețat”, „încuiat”. într-o cameră criogenică gigantică de mărimea a șaptei părți din suprafața terestră”.
Cu un pas mai departe pe scara pesimismului, Rusia ar deveni (pentru cei mai îngrijorați) un fel de Mordor („țara neagră”), un pământ pustiu în care forțele răului își pregătesc răzbunarea și recucerirea Pământului de Mijloc. Coborârea țării în barbarie este deja la lucru, potrivit fanilor JRR Tolkien, care compară comportamentul armatei ruse cu cel al orcilor, acei soldați jumătate fiare jumătate oameni capabili de ce este mai rău. O exagerare? Nu chiar, dacă îți dai seama că în ultimii zece ani, cele mai bune și mai strălucitoare creiere din Rusia au plecat, la fel ca și clasele sale de mijloc. Dar societatea rusă a devenit criminalizată „grupurile au preluat regulile mafiei, împrumutând de la ele un stil de viață, atitudini fizice, o „morală” sui generis, o ierarhie formată din „nași” care stăpânesc asupra protejaților lor”.
Despărțirea de Rusia?
Scenariul somalez ar fi cel al destrămarii imperiului-națiune rus. Dacă „verticala puterii” construită de Putin ar fi distrusă, cum s-ar putea imagina menținerea unui stat de treizeci de ori mai mare și de zece ori mai populat?
După cum s-a subliniat, imperiul rus, având în vedere distanțele dintre nucleu și periferie, seamănă de fapt cu omologii săi europeni din trecut. Ar putea Rusia să supraviețuiască prăbușirii mitului național promovat de Moscova, acela al unei națiuni tutelare superioare altora și destinată să-și controleze vecinii?
În republicile minoritare, revolta este deja în creștere. Trebuie să recunoaștem că buriații, tuvenii și daghestanii, care alcătuiesc o pondere disproporționată a armatei ruse au plătit, ca în orice imperiu, mai mult tribut de sânge decât etnicii ruși. Și în timp ce domnul Putin – spre meritul său – nu i-a disprețuit niciodată pe musulmanii țării, favorizând o concepție „națională” mai degrabă decât „etnică” a țării sale, ce loc ar lua mișcările islamiste într-o Rusia în care domnea anarhia? Dar dezintegrarea ar putea începe și în regiuni îndepărtate și bogate…
„Marile imperii nu trec cu grație în uitare”, a avertizat ambasadorul SUA la Moscova la începutul anului 1991. În Statele Unite și în Europa, ar reapărea aceeași dezbatere ca acum 30 de ani: dacă ar prefera dizolvarea țării și slăbirea ei (cum a făcut-o vicepreședintele american Dick Cheney), sau permanența acestuia în funcție de statutul său nuclear (cel al secretarului de stat american James Baker)?
Friedrich Reck – Malleczewen a scris despre Germania în iunie 1941: „Niciodată un popor nu s-a clătinat spre catastrofă într-o asemenea stare de stupefie și neputință”. Pentru Françoise Thom, ale cărei analize au fost adesea judecate prea pesimiste, dar căreia istoria pare să aibă dreptate astăzi, această propoziție se aplică perfect Rusiei contemporane.
Există puține motive să ne bucurăm. Dar dacă analiza de mai sus este corectă, înseamnă că Europa și Rusia sunt probabil să fie separate pentru o lungă perioadă de timp (cu condiția ca prima să își reducă la minimum dependența de gazul rusesc). Acesta poate fi sfârșitul unui ciclu istoric de trei secole, care a început cu victoria asupra Suediei în bătălia de la Poltava (1709). Pe măsură ce Ucraina intră în Europa, Rusia o părăsește.
