Când vorbim despre sistemul de apărare al Iranului, tentația este să îl privim printr-o logică simplă, aproape contabilă, în care încercăm să cuantificăm câți militari are, ce și cât de mult armament și tehnică militară deține (de la aeronave de luptă și rachete până la tancuri, mașini de luptă ale infanteriei, sisteme de apărare antiaeriană și chiar armament individual).
Această abordare, deși comodă și aparent logică, este insuficientă și, în multe privințe, chiar înșelătoare, deoarece apărarea Iranului nu funcționează ca o armată clasică, organizată liniar și dependentă de un lanț rigid de comandă, ci ca un sistem de forțe construit deliberat pentru supraviețuirea regimului islamic și capacitatea de a duce un război prelungit, pe mai multe niveluri, fără să fie nevoit să câștige decisiv în sens convențional.
La vârful acestui sistem se află Liderul spiritual suprem – comandantul suprem real, care controlează direcția strategică și care are autoritate directă asupra structurilor – cheie. Sub el există un Stat major formal, dar realitatea este că decizia se împarte între instituțiile oficiale și cercul de putere construit în jurul Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC).
În practică Iranul are două armate distincte. Prima: Forțele Armate (FA) regulate, clasice, cunoscute sub denumirea Artesh și structurate pe categorii clasice de forțe – terestre, aeriene, navale, apărare anti-aeriană. Rolul FA iraniene este similar cu rolul FA din orice stat – apărarea teritoriului, menținerea unui cadru convențional de luptă, susținerea infrastructurii militare clasice.
Deși este profesionistă, organizată și necesară, Artesh nu este un centru de putere din Iran, acest rol revenind Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), practic a doua armată a Iranului, care nu este doar o structură militară sau militarizată, ci coloana vertebrală a întregului regim iranian.
Ca și Artesh, IRGC se subordonează direct liderului spiritual suprem, dar funcționează în paralel, separat de FA regulate. În timp, IRGC a devenit mai mult decât o forță militară, ci un important actor politic, economic și de securitate. De asemenea, în cazul unui război, IRGC preia comanda Artesh.
În interiorul IRGC există mai multe componente, fiecare cu rol bine definit, dar esențial este modul în care acestea funcționează: fie independent, fie interconectat, în funcție de situație.
Forțele IRGC
Forțele terestre nu sunt gândite pentru un război clasic, de tip frontal. Ele sunt construite pentru control intern și pentru război asimetric. Sunt flexibile, dispersate și integrate în structura socială și administrativă a statului. Nu urmăresc neapărat victoria rapidă, ci menținerea controlului și capacitatea de a reacționa în orice punct.
Forțele aerospațiale reprezintă una dintre cele mai importante componente, acestea coordonând programul de rachete balistice și programul de dezvoltare și producere a dronelor, prin care întregul sistem de apărare iranian compensează lipsa unor forțe aeriene moderne (dotate cu un număr mare de aeronave performante de luptă și alte aeronave de sprijin), comparabile cu cele occidentale.
Rachetele și dronele nu sunt doar arme, sunt instrumente de strategie care permit Iranului, la costuri mici, să lovească la distanță, să creeze incertitudine și să mențină presiunea fără a depinde de superioritatea aeriană.
Forțele Navale sunt diferite de forțele navale clasice prin simplul fapt că nu urmăresc controlul oceanelor ci controlul punctelor de tranzit maritim sensibile. Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz sunt spații în care Iranul nu are nevoie de portavioane pentru a crea probleme, ci locuri în care poate utiliza bărci rapide, tactici de saturare, mine și mijloace greu de detectat, mult mai ieftine decât portavioanele sau alte nave de luptă (fregate, distrugătoare, submarine nucleare etc) pentru că aceste nave și tactici nu domină, dar complică și asta este suficient pentru siguranța traficului maritim.
Una dintre cele mai importante componente ale IRGC sunt Forțele Quds, care nu reprezintă doar unități de forțe speciale în sensul clasic, ci sunt parte a mecanismului prin care Iranul își proiectează puterea în exterior. Ele creează, susțin și coordonează rețelele militarizate influente în alte state, fără implicare majoră de forțe, practic fără o ofensivă majoră directă în statele unde autoritățile de la Teheran vor șă-și impună influența.
Citește și:
Forțele speciale „invizibile” ale Iranului cu care SUA se pot confrunta în cazul unei intervenții terestre
Practic, aceste forțe sunt responsabile de „exportul” de arme și tehnică de luptă, dar și de ideologie, structură organizațională, metode de recrutare și control în zonele din regiune în care Iranul dorește să-și impună influența.
Pentru a-și construi această influență, Forțele Quds construiesc relații cu responsabili din țări unde doresc să-și extindă influența, trimit instructori, consilieri și cadre militare cu experiență (inclusiv cadre cu experiență din alte FA regulate), în unele cazuri coordonează direct instruirea, în altele doar influențează lucruri, dar ambele metode conduc la apariția de structuri locale capabile să acționeze în interesul Teheranului fără ca Iranul să fie prezent oficial.
Milițiile Basij
Pe plan intern, un rol esențial în arhitectura acestui sistem de forțe îl au Milițiile Basij, o structură paramilitară integrată în IRGC, formată în principal din civili și organizată într-o rețea capilară extinsă la nivelul întregii societății, de la cartiere și comunități locale, până la universități și instituții. Rolul principal al acestor miliții nu este acela de a câștiga confruntări pe câmpul de luptă, ci de a asigura controlul intern, stabilitatea regimului și capacitatea de mobilizare rapidă în situații de criză.
Milițiile Basij au fost utilizate în mod repetat pentru reprimarea protestelor interne, acționând ca un prim nivel de reacție în fața oricăror mișcări de contestare.
În contextul unui conflict extern, rolul lor devine și mai important, deoarece contribuie la prevenirea destabilizării interne, la menținerea coeziunii sociale și la mobilizarea unui număr mare de oameni pentru sarcini auxiliare, completând astfel structura militară clasică și permițând IRGC să-și concentreze resursele pe dimensiunea externă a conflictului.
Structurile de informații
În completarea acestor structuri, un rol esențial în funcționarea sistemului de forțe iranian îl au serviciile de informații integrate în IRGC, în special Organizația de Informații a IRGC, care nu funcționează ca un serviciu clasic de intelligence orientat exclusiv spre exterior, ci ca un instrument complex de contrainformații, securitate internă și protecție a regimului, operând în paralel cu serviciile civile și fiind completată de rețelele externe ale Forțelor Quds și de capacitatea de supraveghere socială asigurată de Basij.
Aceste structuri asigură monitorizarea permanentă a mediului intern, identificarea rapidă a oricăror semne de instabilitate și neutralizarea acestora înainte ca acestea să se transforme în vulnerabilități strategice, iar în plan extern contribuie la coordonarea rețelelor proxy și la adaptarea acestora la obiectivele Iranului, facilitând în același timp integrarea diferitelor componente ale sistemului de forțe, astfel încât acțiunile independente și cele interconectate să poată fi desfășurate simultan.
Filosofie militară
În războiul actual cu Israel și SUA, acest sistem de forțe funcționează exact așa cum a fost construit. Iranul nu încearcă să câștige printr-o confruntare directă clasică, deoarece nu deține avantajele necesare pentru un astfel de tip de război. Teheranul combină simultan mai multe niveluri de acțiune, lovind direct cu rachete și drone, pentru a menține presiunea și a demonstra capacitatea de răspuns, chiar și după lovituri masive asupra propriului teritoriu, consolidându-și în același timp interiorul prin utilizarea structurilor de securitate pentru a preveni destabilizarea internă, astfel încât războiul să nu se transforme într-o vulnerabilitate pentru regim.
În paralel, Iranul activează sau menține active rețelele externe construite în timp, care generează presiune suplimentară asupra adversarilor prin deschiderea de fronturi secundare sau menținerea tensiunii în zone deja instabile, în timp ce componenta navală transformă spații precum Strâmtoarea Hormuz într-un instrument de presiune globală, capabil să afecteze fluxurile economice și să amplifice costurile conflictului.
Scopul Iranului nu este victoria rapidă, ci războiul de uzură, în care obiectivul nu este să învingă decisiv, ci să nu fie învins și să genereze un cost al conflictului suficient de mare pentru adversar.
În concluzie, esența doctrinei iraniene nu este superioritatea, viteza, șocul și paralizia, ci rezistența, dispersia și presiunea constantă, într-un tip de război în care nu câștigă neapărat cel mai puternic, ci cel care reușește să rămână funcțional mai mult timp, indiferent cât de mult este lovit.
