Când Planul de Redresare și Reziliență al UE a fost lansat în 2021, însumând un efort de împrumut comun fără precedent de 577 de miliarde de euro, pentru a relansa economiile europene după șocul pandemic, Italia a primit cea mai mare tranșă.
Este vorba de194 de miliarde de euro, din care 72 de miliarde în granturi nerambursabile și restul în împrumuturi cu dobândă redusă. Planul era descris ca o „oportunitate generațională.” Reformele, cuplate cu finanțarea, urmau să transforme o economie cu probleme structurale cronice dublată de administrație publică ineficientă, justiție lentă, participare scăzută a femeilor și tinerilor pe piața muncii.
Patru ani mai târziu, cu termenul limită de utilizare a fondurilor bătând la ușă, Financial Times trasează un bilanț nu tocmai optimist al programului italian, bazat pe interviuri cu economiști, foști consilieri guvernamentali și oficiali europeni.
Ce s-a întâmplat cu cele 194 de miliarde
Italia a reușit să acceseze nouă din cele zece tranșe ale programului, totalizând 166 de miliarde de euro, o performanță pe care ministrul pentru Afaceri Europene Tommaso Foti a prezentat-o drept dovadă că Roma „a depășit slăbiciunile structurale care au ținut Italia în urmă timp de decenii.”
Dar datele spun o poveste mai nuanțată, iar, până la sfârșitul lui 2025, Italia cheltuise efectiv doar 57% din alocarea sa, conform Eurostat. Restul era accesat formal, dar nefolosit pe teren. Fără fondurile UE, mai mulți economiști sunt de acord că Italia ar fi intrat probabil în recesiune în 2025.
Cu ele, a înregistrat o creștere de 0,5% din PIB, unul dintre cele mai scăzute niveluri din Europa, sub vecinii mediteraneeni Spania sau Grecia. De altfel, prognozele pentru 2026 și 2027 rămân similare.
Între timp, raportul datorie/PIB a crescut de la 134% în 2023 la peste 137% la finele lui 2025, cu o prognoză de 138,5% în 2026, moment în care Italia va depăși Grecia ca cea mai îndatorată economie din UE.
Paradoxul este că Italia a absorbit cei mai mulți bani europeni, a împrumutat masiv pe cont propriu și a ajuns mai îndatorată decât înainte, fără o creștere economică proporțională.
Șase revizuiri și un plan complet diferit față de cel original
Planul original a fost redactat sub premierul Mario Draghi, care l-a descris ca „transformativ.” Dar, din octombrie 2022, de când Giorgia Meloni a preluat guvernarea, programul a trecut prin transformări semnificative.
Stefano Firpo, fost înalt funcționar care a ajutat la redactarea planului inițial privind digitalizarea serviciilor guvernamentale, a declarat pentru FT că aproximativ 70% din obiective au fost modificate cel puțin o dată după instalarea guvernului Meloni.
„Planul care rulează astăzi este un lucru complet diferit față de planul emis în 2021″, a spus Firpo, acum director general al asociației de afaceri Assonime. „În multe dintre aceste proiecte, când întrebi în ce s-au vărsat acești bani, răspunsul este destul de neclar.”
Marco Leonardi, fost consilier economic principal al lui Draghi, a adăugat: „Comisia Europeană a fost „surprinzător de indulgentă” față de cererile repetate de schimbare ale noului guvern. „Nu a fost foarte strictă în controale. M-aș fi așteptat la un comportament mult mai sever. În schimb, Comisia ne-a lăsat să facem ce am vrut.”
Oficialii UE resping această caracterizare, argumentând că revizuirile nu au redus neapărat ambiția programului. „O rescrierea a planului nu este în mod necesar o reducere a ambiției, ci este o schimbare de strategie”, a declarat un oficial european pentru FT. „Dacă rescriu planul, nu fac neapărat mai puțin. Fac altceva.”
Un exemplu concret al acestor schimbări este observat printr-un program de piață a muncii de 4,4 miliarde de euro, menit să ajute 800.000 de șomeri, în șomaj tehnic și alte categorii vulnerabile să se recalifice pentru locuri de muncă în energie verde sau digitalizare.
Inițial, beneficiarii trebuiau să finalizeze un curs de formare, să obțină un loc de muncă sau să demonstreze, altfel, o rată de angajare îmbunătățită. Ulterior, definiția a fost relaxată pentru a cere doar dovada „înscrierii” într-un program de formare, fără niciun criteriu de rezultat real.
A fost planul „complet nerealist” de la început?
Tito Boeri, economist la Bocconi și co-autor al cărții „The Big Binge”, susține că programul a fost „prea optimist” și „complet nerealist” de la bun început, dat fiind istoricul relativ defectuos al Italiei în utilizarea fondurilor europene.
„Reformele erau foarte necesare, dar prost concepute, neluând în calcul rezistența inevitabilă și termenele strânse. Nici cea mai eficientă administrație nu ar fi găsit ușor implementarea”, a declarat Boeri pentru FT.
„La sfârșitul zilei, ne aflăm într-o situație în care avem o datorie mai mare și s-au înregistrat progrese foarte mici pe reforme serioase. Nu spun că toți banii au fost risipiți. Dar nu am îmbunătățit potențialul de creștere. Și dat fiind că deja avem o datorie ridicată, aceasta este o problemă majoră.”
Criticii planului original indică fragmentarea excesivă prin investiții mici dispersate între un număr mare de participanți. Unele proiecte au ridicat semne de întrebare, precum un adăpost pentru animale fără stăpân, un hipodrom, stadioane de fotbal la Florența și Veneția, respinse ulterior de Bruxelles.
Soluția de avarie și 7 miliarde în facilități speciale
Pentru a evita pierderea fondurilor la termenul din 2026, Roma și Bruxelles au convenit asupra unui mecanism de extensie prin care Italia va plasa cel puțin 7 miliarde de euro în facilități speciale legate de proiecte precum construcție de locuințe studențești, internet de mare viteză în zone rurale, parcuri solare și antreprenoriat feminin pentru a evita că fondurile să expire la final de an.
Ministerul de Finanțe italian a descris soluția ca necesară pentru a adresa un „dezechilibru” între planurile ambițioase și calendarul scurt de implementare.
Veronica De Romanis, autoarea cărții „Economia Fricii” privind politica economică italiană, a sintetizat pentru FT dilema fundamentală a programului: „Dacă arunci bani în economie, ai un impact. Întrebarea este: este un impact durabil? S-a întâmplat ceva, dar nu a fost la fel de mare cum se așteptase.”
Lecția italiană pentru celelalte state beneficiare
Cazul italian are relevanță directă pentru toate statele mari beneficiare ale reformelor și ajutorului european financiar, inclusiv România, care se confruntă cu propriile termene PNRR din august 2026 și cu riscuri similare legate de capacitatea administrativă și stabilitatea politică.
Experiența italiană demonstrează că accesarea formală a tranșelor și cheltuirea efectivă a fondurilor sunt două lucruri diferite. Comisia Europeană poate negocia în privința obiectivelor, dar că relaxarea acestora reduce impactul programului și că banii europeni, oricât de mulți, nu produc creștere economică structurală în absența reformelor care le-au justificat existența.
„Planul care rulează astăzi este un lucru complet diferit față de planul emis în 2021″, a rezumat Firpo. Aceasta este, probabil, cea mai importantă evaluare a unui program care a facilitat mai mulți bani decât în oricare altă țară din Europa, și care, patru ani mai târziu, nu a reușit să schimbe fundamental traiectoria economiei pentru care a fost conceput.
