În cele două Războaie din Golf, din 1990 și 2003, Coaliția internațională, aflată sub comandă americană, a folosit împotriva tancurilor și a altor autovehicule blindate peste 440 de tone de muniție cu uraniu sărăcit, relevă un studiu al ONG-ului olandez PAX din 2014, intitulat „Aruncat la gunoi. Uraniu sărăcit a contaminat deșeurile militare din Irak”.
Alte surse susțin că cifrele sunt mult mai mari. Cert este că aceste muniții au contaminat peste peste 300 de situri de pe întreg teritoriul Irakului cu acest metal greu, nociv sănătății militarilor și mediului înconjurător.
Datele disponibile oferă o indicație a dimensiunii distrugerilor care au avut loc în timpul celor două războaie. Cifrele variază de la o sursă la alta. Potrivit Comandamentului Central al SUA, Armata irakiană a pierdut 3.700 din cele 4.280 de tancuri, 2.400 din cele 2.880 de vehicule blindate de transport de trupe și 2.600 din cele 3.100 piese de artilerie.
Forțele Coaliției erau conștiente de acest impact negativ, dar nu s-au implicat în decontaminare. Asta în condițiile în care suma necesară a fost evaluată, de același studiu olandez, la 30-45 milioane de dolari. O povară financiară semnificativă pentru guvernului irakian, dar un efort suportabil pentru țările din Coaliția internațională.
În aceste condiții, inevitabilul s-a produs. În anii care au urmat Războiului din Golf din 1991, medicii irakieni au raportat o creștere a numărului de cancere. În 2003, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) din Irak a vrut să investigheze pe scară largă situația din teren, pentru a evalua impactul uraniului sărăcit asupra sănătății. Solicitările de finanțare au fost obstrucționate, însă, în Consiliul de Securitate al ONU de către SUA și Marea Britanie.
Bazele aliate au fost contaminate, deopotrivă cu militarii care au stat în ele. Au apărut numeroase cazuri de soldați ai Coaliției internaționale care s-au îmbolnăvit de boli grave, unele incurabile, și care au murit la scurt timp după revenirea din misiune.
Nici măcar bazele forțelor aliate nu au fost supuse unui proces de decontaminare totală, ci unuia de curățare limitată, care nu s-au extins dincolo de aceste zone controlate.
ZONELE DIN IRAK CONTAMINATE CU URANIU SĂRĂCIT
Militarii români, care au plecat să lupte alături de Coaliția internațională, au fost și ei victime ale uraniului sărăcit din Irak. Mulți au murit, mulți s-au îmbolnăvit. Ministerul Apărării Naționale (MApN) nu recunoaște nici astăzi că există o legătură directă între decese și cazurile de îmbolnăviri și expunerea la uraniu sărăcit.
Mai mult, este puțin probabil ca comandanții Armatei române să nu fi știut de existența acestui pericol. Cu toate acestea, au decis să trimită trupe în teatrele de operații din Irak, după ce au blocat orice tentativă de a preleva probe ale contaminării din teatrele de operații. Tăcerea a fost consecința unei înțelegeri pe sub masă dintre România și națiunea- cadru, Statele Unite ale Americii.
„Independent news” a scris deja de cazul lui Dragoș Nicolae Ghiță, subofițer de Informații Militare, care a fost contaminat cu 44 de elemente chimice și care se chinuie în prezent ca autoritățile române să recunoască oficial faptul că s-a îmbolnăvit din cauza expunerii la uraniu sărăcit.
Citește și:
Omul în trupul căruia medicii au descoperit o treime din Tabelul lui Mendeleev. Povestea militarului român contaminat cu 44 de elemente chimice. Episodul 1: Lupta cu moartea
„Poate v-ați contaminat când ați lucrat la fabrica de mobilă!” Cum a fost umilit de MApN și DGIA militarul în corpul căruia s-au găsit 44 de elemente chimice. Ep. 2: Lupta cu Sistemul
Astăzi, publicăm un al doilea caz. Emil Ignat a fost coleg cu Dragoș Nicolae Ghiță în primul detașament de Informații Militare (DIM), care a fost trimis în Irak. El s-a decis să vorbească, deși mulți dintre camarazii săi afectați de expunerea la uraniu sărăcit refuză să o facă.
„Independent news” a realizat un interviu în exclusivitate cu Emil Ignat, care a fost mai „norocos”: a reușit să învingă un cancer tiroidian, dar stă permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului, neștiind ce-i va rezerva viitorul în ceea ce privește propria sănătate.
– Domnule Emil Ignat, pentru început spuneți-ne cine sunteți?
– Sunt născut pe 15 august 1967, în Baia Mare, jud. Maramureș, sunt căsătorit, am o fiică de 33 de ani, căsătorită, o nepoțică de 11 ani. Am 58 ani împliniți și mă consider o persoană împlinită, cu mult noroc.
Sunt plutonier adjutant principal în retragere. În anul 1988, am absolvit Școala Militară de Ofiteri Activi de Transmisiuni Sibiu, profil subofiteri de transmisiuni și, grație mediei de absolvire peste 9, am ales să fiu integrat într-o unitate de elită a Direcției de Informații Militare (DIM), unitate în cadrul căreia am activat până la trecerea în retragere, în 2016.
– De ce ați ales să fiți militar?
– Eu sunt maramureșan și la noi respectul față de militari – îmi pare rău să o spun -, dar față de altă parte a țării, e mult mai mare. În Maramureș, militarul e militar. Este echivalentul primarului, șefului de post, preotului. De mic am fost atras de haina militară. La noi veneau cei de la Tancuri. Făceau multe aplicații pe râu și stăteam uneori în preajma lor. M-am lipit de transmisioniști.
Mi-a plăcut întotdeauna să repar radiouri, televizoare. Am învățat la Liceul de electrotehnică nr. 4 din Baia Mare, specialitatea „Comunicații și Informatică”. De acolo am decis să mă duc la școala militară și, inițial, am vrut să fac calculatoare.
– Cum ați ajuns la Informații Militare?
– În ‘88, când am absolvit școala militară de ofițeri activi de transmisiuni, profilul „subofițeri de transmisiuni”, au venit cei de la DIA pentru selecție. Atunci era generalul Șarpe la comandă. Era foarte bine văzut în cadrul Armatei. Cei care am avut medii peste 9, deci primii 15% din promoții, aveam dreptul să alegem unde vrem să mergem.
– De ce ați optat pentru intelligence?
– În primul rând pentru că era o unitate foarte bine văzută. Am considerat-o o provocare. În afara faptului că era foarte bine văzută și foarte bine cotată, aveam garanția că vin aproape de casă. Era singura oportunitate să ajung aproape de Baia Mare. Am ajuns la Satu Mare, unde, din 1988 până în 2016, n-am mai plecat decât la cursuri și în misiuni.
– De ce ați decis să plecați în Irak?
– Când s-a decis ca România să participle la Coaliția Internațională, eram la o întâlnire la Centru. Și s-a pus problema să plece și de la noi din unitate. Și fostul șef al secției de la noi, de la DIM, a zis: „Băieți, eu sunt de acord să plece, dar am o rugăminte la voi. Trimiteți oamenii cei mai buni, să nu ne facem de rușine pe acolo. Să fie vorbitori cât de cât de limbă engleză, să fie cât de cât bine pregătiți. În plus, eu eram operator pe o autospecială care nu erau multe de acest genul în țara.
– A fost o provocare profesională? Financiară?
– Nu pot să mă plâng că am avut lipsuri financiare. Eu eram militar dinainte de ‘89. Dacă vă amintiți, prin anii 2000, militari din anumite structuri de informații, care erau de dinainte de ’89, au început să fie înlăturați. Și am zis că poate vine într-o zi scadența și la mine și am decis că mai bine plec. Citisem pe la militarii americani cât de bine dădea în CV, pentru viitoare numiri în funcții, participarea la misiuni internaționale. Eu am văzut-o ca pe o oportunitate în carieră.
– Unde ați fost prima dată în Irak?
– Am început misiunea într-o zi de august, în anul 2004. Am aterizat lângă Nasiryiah, pe aeroportul de la Talil. De la Talil ne-am dus prin deșert până în Babil. Babilonul Antic. Am stat acolo până la mijlocul lunii octombrie, pentru că UNESCO a decis să nu mai permită militarilor să stea în bază din cauza distrugerilor de patrimoniu istoric. Pe la mijlocul lunii octombrie 2004 am fost redislocati în Ad Diwaniyah, în apropierea orasului Najaf. De la început baza avea un aer sinistru, rece, motiv pentru care, uneori, îi spuneam „Dihania”.
„Oficial, nu ni s-a spus niciodată nimic”
– Înainte să plecați în misiune ați fost informat în legătură cu pericolul de a vă contamina cu uraniu sărăcit?
– Nu, dar eram de la Informații Militare. Știam ce se întâmplase în primul război din Golf. Informația exista. Știam că sunt probleme cu uraniul sărăcit. Dar, știți cum e. Mi-am spus în sinea mea: „Nu are cum să mi se întâmple tocmai mie”. Noi știam, dar oficial nu ni s-a spus niciodată nimic.
– De ce credeți că nu vi s-a spus? Acolo era o forță multinațională. Partenerii nu v-au informat?
– Știți ce cred? Cred pentru că nimeni nu știa la vremea respectivă că noi vom fi dislocați din Babil. Lucrurile s-au întâmplat foarte repede. Noi am ajuns la Babil, am stat două luni și câteva zile și ne-am și mutat.
– Înțeleg că lucrurile s-au întâmplat repede, că era război și așa e în Armată. Dar când au decis să amplaseze baza la Ad Diwaniyah…
– N-a decis-o România.
– Cine a decis?
– Națiunea- cadru. Națiunea- cadru erau Statele Unite ale Americii. După aceea Națiunea – cadru a delegat…
– Am înțeles, dar americanii v-au explicat vreodată de ce au pus baza acolo?
– Nu, au spus că polonezii au hotărât asta. Pentru că Multinational Division Central South era sub comandă poloneză.
– Deci Polonia a luat această decizie?
– Polonia, bineînțeles, cu acordul SUA și acordul, să știți că trebuia și acordul irakienilor. Erau consultați întotdeauna. Noi mai glumeam că irakienii ne-au mutat acolo ca să ne „medalieze” pe toți. Și ne-au medaliat.
Noi cei din Detașamentul special de informații – și nu cred că numai din detașamentul special – suntem cei care ne-am sesizat. Noi ne ocupam și de securitatea militară a trupelor. Eram o structură de Informații Militare complete, inclusiv Securitate Militară.
Raportul unui ofițer britanic
– Și ați reușit să intrați în posesia informației că acolo de pericol de contaminare?
– Un coleg care a fost detașat într-o altă zonă, Nasiryiah, a aflat că militarii englezi au elaborat un ghid cu zonele din Irak lovite de muniție cu uraniu sărăcit, printre care era inclusă și zona Ad Diwaniyah.
– În ce an se întâmplă asta?
– 2004. Colegul a văzut documentul, dar știți cum este… Probabil, colegul a avut acces la mai multe informații, pentru că era într-o altă structură decât a noastră și a făcut raport mai departe către comandanții noștri.
– Ce s-a întâmplat cu acest raport?
– Nimic. Nimeni, nimic. Exact cum nu știți dvs., nu știm nici noi. Noi am aflat tangențial despre acel ghid întocmit de britanici și atât. Nu s-a mai vorbit niciodată de el. Ori n-a ajuns la noi documentația respectivă, ori a fost palmată, s-au închis ochii.
– Cine erau comandanții dumneavoastră atunci pe zona asta de Informații Militare?
– La noi a fost domnul colonel Miu.
– În mod normal, dânsul era cel mai important ofițer român aflat la comandă, trebuia să primească aceste informații, nu?
– Probabil că trebuia. Eu vă spun un lucru. A fost acolo și ministrul Apărării, Ioan Mircea Pașcu. Și dânsul cred că trebuia să știe. Și trebuia să ne spună și nouă să avem grijă că suntem într-o zonă care a fost bombardată cu uraniu sărăcit. „Luați voi niște măsuri de precauție! Nu intrați în praf!” Mai putea să zică ceva: „Putem să trimitem niște oameni să măsoară din cauza radiațiilor?”
– Bănuiala dvs. este că americanii au ținut ascuns lucrul ăsta datorită unor nevoi de luptă specifice? Adică trebuia să fiți acolo, pentru că era o zonă importantă și trebuia să…
– Era o zonă importantă. Era o zonă în care lupta, cum să zic, rezistența irakienilor era acerbă. În zona aia s-a murit pe capete.
– Au fost și trupe americane afectate? Sau din alte țări?
– Noi, componența principală a bazei a fost România, Polonia și Bulgaria.
– Militari americanii nu erau?
– Aveau o structură limitată. Ei veneau, plecau. Adevărul este că ei duceau greul luptelor. De la noi ce foloseau? Foloseau trupele de HUMINT (informații din surse umane- n. red.). Dar noi eram acolo, ei erau oaspeți în bază.
– Au fost și soldați americani care s-au îmbolnăvit?
– Ei nu au recunoscut oficial îmbolnăvirea lor, dar au creat o structură medicală aparte, care i-a preluat și s-a ocupat de tratamentul lor. Au făcut o înțelegere. I-au tratat separate, i-au ajutat probabil și financiar. Nu se știe sigur. Ei nu vorbesc despre asta. Mai păstrez contactul cu militari americani alături de care am fost în Irak. Mai discutăm între noi, mai îmi spun de anumite simptome, dar nu se vorbește public.
Dozimetrele
– Înțeleg că la Babil nu au fost probleme cu uraniul sărăcit. Aveați și niște aparate, dozimetre, care măsurau nivelul de radiații. Au fost niveluri de alarmă?
– Nu. Nu au fost, dar nici nu au fost folosite. Irakienii nu dădeau cu muniție cu uraniu sărăcit, pentru că era Babilonul antic și nu voiau să distrugă. Dădeau cu rachete ghidate termic, care explodau în afara bazei pentru că acolo era un foc. Mai loveau cu mortiere. Noi, când ne-am mutat, am trecut pe lângă unități militare irakiene de tancuri. Probabil aia a fost zona lovită cu muniții pe bază de uraniu sărăcit.
Acesta este pentru a perfora blindaje. Forța de penetrare a proiectilului este foarte mare. Probabil că unitatea în care am fost noi în încartiruiți era lângă o unitate de tancuri a armatei irakiene.
– Ce s-a întâmplat cu dozimetrele când v-ați mutat la Ad Diwaniyah?
– Noi, la un moment dat, ne-am pus întrebarea dacă nu cumva or fi radiații. Ne întrebam de ce stau americanii numai într-un colt. Am zis: „Hai să măsurăm!”. Când să măsurăm, ce să măsurăm? Că dozimetrele care măsurau nivelul de radiații fuseseră trimise în țară. Anual, dozimetrele au nevoie de control metrologic. Probabil, trebuiau retrase și calibrate. Și le-au trimis în România.
– Când v-ați mutat în Ad Diwaniyah ați avut informații preliminare legate de riscul de a fi expunși la uraniu sărăcit? Dozimetrele s-au întors?
– Nu, nu, nu. Cred că toată lumea a uitat de ele. Când ești în teatru de operații ai atâtea lucruri de făcut că nu-ți mai stă mintea la chestiuni din astea.
– Ok, dar vi s-a spus ceva despre soarta lor?
– Păi nu a mai cerut nimeni nicio explicație. Am înțeles în seria a patra sau în a cincea, prin 2006- 2007, ar fi cerut cineva, printr-un raport, să fie trimisă o comisie din România, care să investigheze radiațiile. Începuseră să apară morții de leucemii galopante. Și atunci au zis că ceva nu e în regulă.
– Și au trimis vreo comisie? Vreun dozimetru?
– Din ce informații am eu, nu.
– Nu vi s-a dat nici o explicație?
– Nu. A rămas ca-n tren. Ei au cerut, ăia din România au luat la cunoștință și atât.
– În afară de raportul făcut de colegul dvs. care a aflat de la britanici că zona era contaminate cu uraniu sărăcit, a mai făcut cineva vreun demers similar?
– Nu am cunoștință. Am căutat și eu. A observant că au început să scoată documentele despre loviturile cu muniție pe bază de uraniu sărăcit în Irak, documentarele inclusive, chiar și de pe site-urile ONU. Din ce-am mai citit, Irakul se plânge și acum de urmările loviturilor cu uraniu sărăcit.
– Totuși mi se pare un caz de o gravitate foarte mare, cel despre care povestiți în acest interviu. Capii Armatei n-au avut cum să nu știe și, cu toate astea, la rugămintea partenerilor americani, au închis ochii. V-au trimis acolo carne de tun. Cum vă explicați chestia asta?
– Era o cerință. Vă spun un lucru. România este în NATO datorită militarilor, nu datorită politicienilor. Militarii și-au creat renumele ăsta și politicienii își bat joc de noi, cu pensia, cu indexări, cu toate cele pe care le vedeți. Ei nu realizează un lucru. Noi am jurat să ne apărăm țara chiar cu prețul vieții. Ne-am dus acolo, unii colegi au murit. Nu reparația financiară, dar măcar un cuvânt de bine. „Bă, într-adevăr, ai murit. Ai murit, de fapt, neinformat. Te-ai dus să te balți, să mori de glonț și ai murit de o boală perfidă.
Din neștiință, necunoscere, sau indolență. Bun, dar, totuși, la un moment dat, au început să moară colegii. Și nu s-a întâmplat nimic. Pe nimeni n-a interesat. La un moment dat ziceam: „Păi, fraților, ceva nu-i regulă, mă. A murit ăla, a murit ăla, a murit ăla” Ziceau: „Băi, lasă, băi. Te lupți cu ministerul? Crezi tu că vei avea vreo șansă?”
– Ați avut colegi care au murit sau au probleme de sănătate?
– E vorba de comandantului detașamentului dislocat în Ad Diwaniyah, alți ofițeri din cadrul detașamentului care au murit de leucemie, dar și un ofițer de geniu care a fost implicat în amenajarea bazei și care a decedat câțiva ani mai târziu. Nu îi pun la socoteală pe colegii care au contactat diferite forme de cancer, inclusiv leucemii, dar și alte boli, care cred că au fost cauzate de expunerea accidentală la uraniu sărăcit și substanțe chimice periculoase pe timpul misiunilor. Ce este foarte ciudat este că toți au elemente comune: au fost în misiune în Iraq, inclusiv în Ad Diwaniyah.
– Dar cine e responsabil, cu nume și prenume, pentru această situație? Cine a decis să nu mai trimită dozimetrele? Cine erau factorii de decizie?
– Din câte știu eu, preluase Brigada de Informații Militare de la Buzău.
– Condusă de domnul general Foca…
– Da.
– Ați menționat și un colonel Miu, da? Care era cu dvs. în teatrul de operații.
– A fost în teatru. N-a stat cu noi tot timpul, dar a fost de la noi.
– Mai erau alți comandanți în teatru care știau?
– A fost un domn general care a murit și el de cancer. Părerea mea este că nu aveam experiență. S-a lucrat haotic. Trimite aia, trimite aialaltă. Erau foarte multe lucruri de făcut. Am stat de multe ori și m-am gândit: poate nu e nici vina lor, poate e chiar vina mea. Și a altora.
Probleme de sănătate
– La dvs. când au apărut problemele de sănătate?
– Începând cu toamna lui 2005 au început să apară diferite probleme de sănătate, materializate prin tensiune arterială oscilantă, puseuri hipertensive, dureri îngrozitoare de cap, slăbirea vederii, tot felul de alergii, diferite forme de dermatite și, astfel, au început drumurile la medici.
Aceste probleme m-au împiedicat să mai particip la o misiune, fiind conștient că nu voi face față cerințelor medicale, fiind conștient că încep să am probleme de sănătate. Am avut norocul să beneficiez de sprijinul unui coleg militar de la o unitate de frontieră din zonă, medic militar, care, aflând de problemele mele de sănătate, a zis, așa, într-o glumă, că sută la sută sunt ceva elemente care au dus la intoxicarea organismului cu ceva.
Într-o zi de noiembrie 2011, m-am albit tare la față și nu puteam respiră, dar fiind chiar lângă o doamna doctor endocrinolog, a observat că sunt umflat în zona tiroidei și m-a supus unui control medical. La ecograf a observat că tiroidă mea, atât pe cele două loburi cât și pe istm, prezența formațiuni nodulare ciudate, motiv pentru care mi-a recomandat un consult la un chirurg. Am fost operat de urgență, deoarece erau foarte mulți noduli, cu sprijinul colegului doctor de la frontieră, la Clinică Chirurgie 1 din Cluj-Napoca. Medicul care m-a operat a spus că am avut un noroc foarte mare, deoarece tiroida era praf. După aproximativ 6 săptămâni de așteptare, de stres, de nopți nedormite, a venit și trăznetul: carcinom papilar folicular, tumoare malignă a tiroidei.
Pe data de 7.02.2012, la Institutul Oncologic din Cluj-Napoca, am fost internat în secția de medicină nucleară, unde mi s-a administrat Iod radioactiv. A urmat o perioada de calvar în care eram mai rău ca un bolnav de ciumă, deoarece nu aveam voie să am contact cu nimeni, trebuia să fac multe dușuri, să mănânc în și cu tacâmuri de unică folosință. După cele 10-12 zile de izolare, a fost nevoie să încep o nouă viață, cea de bolnav de cancer. Normal că nu am fost informat de nimeni despre drepturile care le aveam (certificat de handicap, scutiri de impozit pe salariu), prin urmare nu am beneficiat de ele și am început, pe cont propriu, naveta Satu Mare- Cluj Napoca, pentru analize post iradiere și stabilirea tratamentului.
Pe alt plan, era lupta cu sistemul militar, deoarece permanent trebuia să informez și să cer și să aștept diverse aprobări, având în vedere statutul meu și al unității din care făceam parte. După ce am ajuns la numărul de zile de concediu medical, am fost nevoit să mă adresez, periodic, unor comisii medico-militare. Am început cu comisiile de la Spitalul Militar de Urgență dr. Constantin Papilian Cluj Napoca unde, datorită înțelegerii comenzii din acea vreme, am fost clasat apt limitat, dar nu am fost trecut în rezervă.
În februarie 2013 am fost informat că va trebui să merg la Comisia medico-militară din cadrul Spitalului Clinic de Urgență „Avram Iancu” din Oradea, unde, știam sigur că nu există secție de oncologie. M-am întrebat atunci, în sinea mea, care ar fi considerentele de mutare, nu cumva cineva deja pune întrebări de ce cresc îmbolnăvirile cu boli grave în rândul militarilor ce au participat la misiuni în străînătate și se încearcă o pierdere a mea prin trecerea la un spital care nu mai avea secție de oncologie ci doar cardiologie, interne… Am cerut, ierarhic, Comisiei centrale de Expertiză medico-militară să fiu examinat în continuare la Cluj-Napoca și, credeți sau nu, mi s-a aprobat. Am fost expertizat și clasat apt limitat cu deficiență funcțională ușoară și incapacitate adaptivă de 35%, fără a fi completată legătură de cauzalitate, respectiv cauza invalidității.
Ulterior, în martie 2014 am fost trimis din oficiu la Oradea, unde am fost internat pe secția de cardiologie cu carcinom tiroidian operat-tiroidectomie totală, și iradiat, mixedem post-terapeutic în tratament hormonal, substituitiv; hipertensiune arterială gradul ÎI, clasa de risc mediu.
Am fost clasat apt limitat cu revenire în 2015. În martie 2015 a fost menținută clasarea, la fel și în martie 2016. De remarcat este faptul că, în aproape toate analizele ce mi s-au făcut, rezultatele analizelor care indicau posibile inflamații, infecții, stări precanceroase sau leucemii erau prezente (neutrofile crescute, calciu ionic crescut, colinesterază crescută).
Aceste valori specifice sunt indicii că am fost expus la substanțe periculoase. Vă spun, mi-au picat și o parte din dinții. Mai am cinci ai mei. Atunci m-am gândit că ceva nu e ok. Și nu era ok.
– De ce nu vorbesc și alți camarazi care trec prin ce ați trecut dvs.?
– Pentru că au copii care lucrează în sistem și le este teamă de repercusiuni. Dar hai să fim corecți, cinstiți. Ce repercursiune poți să ai când vorbești pe acte?
– Colegul dvs. care a avut acces la informații și a ajuns la documentul britanicilor a abandonat și el lupta?
– Nici nu a început-o. S-a îmbolnăvit și el. Și el este unul dintre cazurile de militari bolnavi după misiune. La noi în detașamentul special de informații militare, vă spun, cred că mai mult de 50% sunt bolnavi. Dar nu comentează.
– Înțeleg că existau și geniști de la Craiova și de la Brăila.
– Credeți-mă, mă doare sufletul când mă gândesc la ei. Ei au construit baza. Au răscolit nisipul. Nu aveți idee ce înseamnă acel pământ lovit cu muniții pe bază de uraniu sărăcit. Uraniul sărăcit are o caracteristică: fiind un metal greu, se depune la nivelul solului. Îl contaminează.
Dacă suflă vântul, ai respirat, ai inhalat. Dacă dai cu Lopata, se ridică în aer, ai inspirat, ai inhalat. E un dușman perfid.
– Cum s-a poziționat MApN-ul față de problemele dvs.? Ați încercat să obțineți recunoașterea faptului că v-ați îmbolnăvit în teatrul de operații?
– O să vă vină să râdeți. Pe mine m-a oprit pe o fișă, un raport pe care l-am semnat înainte de a pleca în misiune și în care scria că, în cazul în care mă voi îmbolnăvi cu boli incurabile, nu voi acționa în judecată Ministerul Apărării și nu voi cere reparații morale și materiale.
– Documentul este standard? L-au semnat toți militarii care au mers în teatrele din străinătate?
– Nu știu. Eu știu că am semnat chestia respectivă. Nu am de unde să știu ce au semnat alții. Nu cred că acel document a fost făcut special pentru mine. La un moment dat, am întrebat un prieten jurist, care mi-a spus că acel document nu are nicio valoare juridică. Atunci am început să deschid gura. Dacă întreb alți coleg despre document îmi spun că nu-și amintesc.
– Ați simțit vreodată autoritățile din România încearcă mușamalizarea cazului dvs.?
– Da. În prima fază când am mers la spital am primit un cod pe cartea de identitate. Am dat să plec și am fost chemat de urgență la Fișier. M-am dus și mi-au ridicat codul. Și mi-au spus că, din acel moment, dosarul meu merge la Institutul Oncologic din Cluj- Napoca, la Secția de medicină nucleară. Eu am fost tratat de doamna doctor Piciu, de medicină nucleară. O femeie de nota 10, care s-a ocupat foarte frumos de mine. Am beneficiat și de ajutorul unui coleg, dar și al unui medic de la Poliția de Frontieră, Satu Mare, cum vă spuneam. Omul ăsta m-a ajutat foarte mult.
Un al doilea indiciu că s-a încercat mușamalizarea: după ce am fost la câteva comisii la Spitalul Militar din Cluj- Napoca, șecția de oncologie, nu știu din ce considerent am fost trimis la Oradea. În 2013, făcusem raport la Comisia Centrală de Expertiză Medico-Militară să fiu examinat la Cluj. Raportul mi s-a aprobat, dar, ulterior, nu mi s-a mai oferit această posibilitate. Mi-a venit ordinul direct să mă prezint la Oradea.
Am fost scos de pe oncologie medicală și mutat pe cardiologie. Aici am beneficiat iar de un om, un om cu o inimă mare, fostul comandant al Spitalului Militar de la Oradea, care a constatat că afecțiunile mele cardiologice sunt secundare, eu fiind diagnosticat cu carcinom tiroidian. Acest medic a refuzat să modifice actele mele medicale.
– Dar dumneavoastră ați beneficiat de niște drepturi legale specific? De exemplu, v-au asigurat tratamentul?
– N-am primit nimic, vă dați seama, că nu am fost informat de nimeni despre drepturile legale. Nu am avut certificat de handicap, n-am avut scutire de impozit pe salariu. Eu n-am cerut nimic, n-am primit nimic.
– România nu recunoaște cazurile astea că nu vrea să plătească sau vrea să protejeze un secret convenit cu partenerii americani?
– Ei spun că asta e în norma legală de bolnavi de cancer, cum ar veni. Deci noi toți ne-am adunat, toți bolnavii de cancer, ne-am adunat într-o structură DIM.
– În aprecierea dumneavoastră, cu câte astfel de cazuri de îmbolnăviri se confruntă România? Zeci, sute?
– Eu zic că aceste cazuri sunt cunoscute, dar nu sunt evaluate. Păi dacă la noi la DIM sunt peste… sunt cu două cifre. Numai în unitatea din care provin eu și Dragoș Ghiță.
– Și câți ați fost în total?
– Cam undeva la trei cifre.
DETAȘAMENTUL DE INFORMAȚII MILITARE, IRAK, 2003
– Ce mesaj le transmiteți colegilor dumneavoastră de arme care se confruntă cu probleme similare?
– Să nu tacă. Să nu tacă pentru că nu este normal. Eu nu cer bani. Doar să recunoască că, într-adevăr, am fost depășiți de situație, am fost depășiți de moment. Măcar pentru cei care au murit.
– Regretați că ați ales haina militară?
– Nu, niciodată. După toate cele ce s-au întâmplat, dacă acum anumiți comandanți ar suna gorna și ar spune că au nevoie de noi v-aș lăsa în mijlocul interviului, mi-aș lua uniforma – o am pregătită – și aș pleca.
Nu regret nici o clipă că am ales această profesie, că am urmat carieră militară și am pus-o, de multe ori, deasupra oricăror interese, inclusiv deasupra intereselor familiale. Am încercat să mă achit întotdeauna cât mai bine de misiunile și sarcinile primite, consider că misiunea efectuată m-a schimbat și mi-a schimbat viață, sub toate aspectele, a fost o confirmare a faptului, bine spus, că „NIMENI NU SE ÎNTOARCE DIN RĂZBOI LA FEL CUM A PLECAT. E IMPOSIBIL!”
Ce este uraniul sărăcit
Uraniul sărăcit este un metal greu, toxic și radioactiv, care a fost dezvoltat pentru a fi utilizat în muniții perforante de către SUA și, ulterior, de către alte state, datorită densității sale ridicate (de 1,7 ori mai dens decât plumbul).
Uraniul sărăcit este utilizat în penetranți cu energie cinetică, iar la impact fragmentele
se aprind, creând un efect incendiar secundar în interiorul țintei blindate.
După impact, praful și fragmentele de uraniu sărăcit contaminează ținta. Proiectilele care ratează țintele ajung pe suprafața solului sau în sol, unde se pot coroda și pot polua apele subterane.
Impactul asupra sănătății
În interiorul organismului, pericolele uraniul sărăcit sunt reprezentate de toxicitatea chimică și radioactivitatea sa. El emite în principal radiații alfa, deși produsele de descompunere ale uraniului emit și radiații beta și gamma.
Radiațiile alfa pot perturba procesele celulare și deteriora ADN-ul, ceea ce poate duce la un risc crescut de a dezvolta diferite tipuri de cancer, în funcție de organul care este expus.
Uraniul sărăcit este, de asemenea, un metal greu și, prin urmare, toxic din punct de vedere chimic. Căile de expunere sunt esențiale pentru identificarea riscurilor la care sunt expuși civilii care locuiesc în apropierea sau lucrează pe situri de fier vechi. Solurile și deșeurile metalice militare contaminate reprezintă o sursă de expunere pentru civili, deoarece praful și fragmentele de uraniu sărăcit pot fi găsite și în jurul echipamentelor militare distruse. Acest praf poate fi inhalat, ingerat sau poate intra în organism prin răni.
Expunerea civililor la uraniu sărăcit se poate produce în diferite circumstanțe, prin ridicarea penetranților lăsați în sol sau în interiorul și în jurul țintelor atacate. Copiii care se joacă, colecționarii de fier vechi și militarii riscă să inhaleze sau ingerarea prafului de uraniu sărăcit atunci când se află în interiorul sau în apropierea vehiculelor contaminate.
O serie de rapoarte elaborate de organizații internaționale precum OMS și AIEA, precum și
precum și manualele militare privind uraniul sărăcit, au emis avertismente cu privire la aceste tipuri de expunere.
AIEA a avertizat că: „Praful din interiorul vehiculelor abandonate care care au fost lovite de muniții cu uraniu sărăcit nu este probabil să se disipeze rapid, deoarece în majoritatea cazurilor nu există
nu există niciun mecanism eficient de dispersie, de exemplu, în comparație cu efectul vântului în
în locuri deschise.
Dacă în astfel de vehicule intră persoane, praful contaminat va fi resuspendat prin mișcările lor în interiorul vehiculului, iar dacă persoanele nu poartă măști de protecție, dozele de radiații primite de acestea din cauza inhalării ar putea fi semnificative.”
Armatele au emis avertismente către trupe cu privire la modul de abordare a uraniului sărăcit, în cazul în care acesta este întâlnit în timpul sau după operațiuni de luptă. Măsurile de precauție includ avertismente privind acoperirea pielii expuse, purtarea măștilor NBC pentru protejarea sistemului respirator, menținerea în direcția opusă vântului față de vehiculele în flăcări sau contaminate, spălarea mâinilor și curățarea pantofilor și uniformelor, precum și limitarea timpului petrecut în zonele contaminate.
În cazul în care se suspectează că soldații au fost expuși, trebuie prelevate probe biologice pentru a se verifica starea lor de sănătate. Civilii care trăiesc sau lucrează în zone contaminate nu au acces, de obicei, la aceste informații și nici la echipamentul potrivit pentru a se proteja de expunere.
