Franța este din nou în pragul unei crize politice. Două din formațiunile care susțin actualul guvern nu doresc să voteze în parlament noul proiect de lege a bugetului, pe motiv că nu ar rezolva cu adevărat problema deficitului bugetar prea mare. Este vorba despre partidul „Horizons”, al fostului premier Edouard Philippe (posibil candidat prezidențial), și „Republicanii”, formațiunea gaullistă de centru-dreapta. Premierul Lecornu ar putea fi nevoit astfel să își angajeze răspunderea pentru trecerea proiectului, mutare foarte riscantă din cauza faptului că Franța are guvern minoritar.
După ce Franța s-a zbătut luni de zile într-o criză politică acută, generată de existența unui guvern minoritar care nu își poate trece legile în Adunarea Națională (inclusiv legea bugetului), se pare că țara se îndreaptă din nou în aceeași direcție.
În Franța nu există o veritabilă cultură a coalițiilor de guvernare, grație sistemului electoral care a favorizat în mod istoric partidele mari (în special formațiunile prezidențiale). Astfel, căderea prin moțiune de cenzură a două guverne într-un an e o situație cu adevărat rară.
După ce guvernul Bayrou a fost demis prin moțiune, noul premier Sébastien Lecornu a fost nevoit să facă o serie de compromisuri pentru a putea rămâne la putere, el fiind în aceeași situație ca ultimii doi predecesori. Concret, e vorba de faptul că, după alegerile parlamentare anticipate din 2024, alianța „Ensemble”, aliniată politic președintelui Emmanuel Macron, nu a putut face majoritate pe cont propriu.
Aceeași situație a existat și după alegerile din 2022, fiind considerată și atunci o anomalie. Diferența a fost, însă, că atunci era suficient ca formațiunile din „Ensemble” să se alieze cu Partidul Republican pentru a putea trece legi.
În urma configurației rezultate de pe urma legislativelor de anul trecut, voturile republicanilor nu mai erau suficiente, astfel că premierii numiți de Macron în ultimul an (Michel Barnier, François Bayrou și Sébastien Lecornu) aveau nevoie de voturile a cel puțin încă unui partid.
S-a mers inițial pe sprijinul tacit al celor de la „Rassemblement National” (RN), formațiunea Marinei Le Pen, în timpul mandatului lui Barnier. Bayrou a contat o vreme atât pe sprijinul celor de la RN, cât și pe cel al Partidului Socialist, principala grupare de centru-stânga din Franța. Ulterior, ambele formațiuni au votat contra lui, în septembrie, la moțiunea de cenzură, după ce acesta a încercat trecerea unui plan de a reduce drastic, cu 44 de miliarde de euro, cheltuielile publice.
Lecornu, într-o situație delicată
În acest context, Emmanuel Macron l-a numit în septembrie pe Sébastien Lecornu premier. După mai multe zile de negocieri dure cu partidele, acesta inițial și-a anunțat demisia, nefiind mulțumit de pretențiile partenerilor politici.
Președintele l-a nominalizat ca premier tot pe Lecornu, acesta reușind să adune în cele din urmă o majoritate pentru guvernul său minoritar. Au existat două aspecte-cheie.
În primul rând, republicanii au decis să nu mai intre în noul executiv, ci doar să susțină în Adunarea Națională proiectele noii puteri. Anterior, partidul condus de Bruno Retailleau a participat direct la guvernare, atât în guvernele Barnier (acesta chiar provenind de la formațiunea gaullistă), cât și în guvernul Bayrou, unde politicienii republicani au ocupat diverse funcții de ministru.
Întrucât RN nu a mai dorit să sprijine tacit guvernul „Ensemble”, susținerea socialiștilor devenea esențială pentru ca guvernul Lecornu să poată supraviețui.
Astfel, al doilea aspect cheie a fost că, pentru a se putea baza pe ajutorul acestei formațiuni, premierul Lecornu a fost nevoit să facă mai multe concesii. Cea mai importantă a fost amânarea reformei pensiilor din 2023, unul din cele mai mari proiecte interne lansate în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui Macron.
Atunci, cu scopul de a reduce deficitul bugetar prea mare al țării, au fost adoptate o serie de reglementări legislative, printre care și creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani.
Au fost proteste mari la vremea aceea, una din cauzele scăderii popularității – și așa nu foarte mari- a președintelui Macron și a partidului său, „Renaissance”.
Lovitura lui Philippe
În vârstă de 55 de ani, Édouard Philippe a fost primul premier numit de Emmanuel Macron, după acesta și-a câștigat primul mandat la Palatul Élysée, în 2017. La acea vreme, Philippe s-a numărat printre numeroșii politicieni de „mare calibru” care a părăsit Partidul Republican pentru a se alătura proiectului politic al lui Emmanuel Macron, printre aceștia numărându-se și actualul premier, Lecornu.
Primar al municpiului Le Havre din 2010 și membru al adunării Naționale din 2012, Phillipe își construise o reputație bună dinainte de a deveni prim-ministru. Mandatul său la Palatul Matignon a durat până în iulie 2020, guvernarea sa de trei ani fiind apreciată de majoritatea populației franceze.
În octombrie 2021, Phillipe și-a înființat propriul partid, „Horizons”, care face parte din alianța „Ensemble”, alături de „Renaissance” și „Mouvement Democrate” al lui François Bayrou.
După alegerile din 2024, Horizons a câștigat 34 de mandate în Adunarea Națională, ceea ce poate nu pare mult la prima vedere, având în vedere că sunt 577 în total. Cu toate acestea, voturile sale sunt esențiale pentru ca guvernul minoritar să poată să își treacă legile.
Tocmai de aceea, anunțul lui Phillipe, cum că nu va vota bugetul pentru 2026, a fost primit ca o mare lovitură, chiar o trădare, dat fiind faptul că este vorba de o formațiune chiar din cadrul alianței „Ensemble” care nu a dat semne până că s-ar sparge, până la acest refuz al parlamentarilor „Horizons”.
Alături de partidul lui Phillipe, și republicanii lui Retailleau au anunțat că nu vor susține proiectul bugetului pe 2026, ambele grupări motivând că nu conține prevederi suficiente pentru a combate deficitul bugetar prea mare (5,4% anul acesta).
Philippe și Retailleau i-au cerut premierului Lecornu să treacă bugetul prin invocarea articolului 49, alineatul 3 din Constituția Franței, care se referă la angajarea răspunderii de către guvern. Asta ar însemna că opoziția ar avea posibilitatea de a depune o moțiune de cenzură, lucru pe care Macron și premierul său nu îl doresc, existând șanse considerabile ca guvernul să cadă.
„Un joc de gleznă pentru prezidențiale”
Sursă: Europe Elects
Mutarea lui Édouard Phillipe, și gestul asemănător al lui Bruno Retailleau, au fost făcute cu scopul profilării celor doi pentru prezidențialele din 2027.
După plecarea sa de la Palatul Matignon, Phillipe a fost vehiculat constant drept un succesor al lui Emmanuel Macron la Élysée, el clasându-se constant cel mai bine în sondaje dintre potențialii candidații ai alianței „Ensemble”.
Cu toate acestea, primarul din Le Havre nu a fost văzut niciodată de presă drept „moștenitorul” lui Macron, Gabriel Attal fiind mai degrabă preferat de către actualul șef al statului.
Între Philippe și Macron se pare că s-a produs o ruptură în 2020, când președintele i-a cerut atunci să plece din funcția de premier, ceea ce s-a și întâmplat. Tensiunea dintre cei doi, care pe hârtie sunt încă aliați, s-a resimțit din plin în octombrie.
Atunci, la momentul când Lecornu și-a anunțat demisia, pentru a fi pe urmă redesemnat premier, Philippe a ieșit public pentru a-i cere președintelui Macron să organizeze alegeri prezidențiale, odată ce bugetul va fi adoptat. Astfel, el devenea primul lider important din „Ensemble” care îi cerea președintelui să se retragă din funcție, acest lucru fiind de 70% din populație, conform sondajelor de atunci.
Mișcarea era una clară. Pe de o parte, era vorba de a „plăti o poliță”, după plecarea forțată din 2020. Pe de altă parte, era vorba despre poziționare lui Philippe având în vedere prezidențialele următoare, el dorind să se disocieze de tot mai nepopularul Macron și, totodată, de a se alinia curentului majoritar din rândul populației.
Ultimul sondaj Odoxa, publicat zilele trecute, arată că Édouard Philippe rămâne cel mai bine poziționat pentru a-l învinge pe Jordan Bardella în turul doi, el fiind, cel mai probabil, candidatul RN, întrucât Marine Le Pen are o interdicție de a candida.
Niciunul dintre candidații Stângii, fie că vorba de Jean-Luc Mélenchon (La France Insoumise- extremă stânga), sau Raphaël Glucksmann (Partidul Socialist) nu stau prea bine într-un ipotetic tur doi, după cum relevă graficul de mai sus.
Gabriel Attal stă ceva mai bine decât Glucksmann într-un ipotetic tur doi contra lui Bardella, în care Mélenchon ar avea un handicap imens de recuperat. Problema fostului premier este că, dacă ar candida el și nu Édouard Philippe, din partea „Ensemble”, nu ar ajunge în turul doi, fiind cotat cu 11%, față de cele 17% ale lui Philippe.
Primarul din Le Havre are avantajul că este cel mai apropiat din punct de vedere ideologic de electoratul gaullist de dreapta (fiind fost membru al Partidului Republican). Iar într-un tur doi cu Bardella, se presupune că votanții de centru și de stânga l-ar sprijini oricum pe adversarul candidatului RN.
Mai este de luat în calcul și Bruno Retailleau, care însă a căzut în sondaje, după ce formațiunea sa nu a mai intrat în guvernul Lecornu. El are șanse mici să acceadă în turul doi, mai ales dacă îl va avea contracandidat pe Philippe de la „Ensemble” și nu pe Attal, primarul de la Le Havre reușind tocmai să capteze mai mult din electoratul de centru-dreapta, de care ar avea nevoie Retailleau pentru a se poziționa în turul doi.
Rămâne de văzut dacă socialiștii ar urma să refacă alianța cu restul Stângii, așa cum au făcut-o în 2022 și 2024, la alegerile legislative. În cazul acesta, un candidat comun al Stângii ar putea accede în turul al doilea, având potențialul de a depăși lejer 20%.
În cazul în care se menține scenariul actual, cu o stângă divizată, atunci Philippe are cele mai mari șanse de a accede în turul doi alături de Bardella, dacă, desigur, nu cumva „Ensemble” va numi alt candidat și ar trebui să se rupă de alianță.
Luările sale de poziție contra guvernului și contra lui Macron au însă scopul de a se profila drept candidat la prezidențiale, de a nu fi perceput drept urmașul politic al actualului președinte. Oricum, el pare cel mai bine cotat în a opri o victorie a candidatului RN, având capacitatea de a fi tolerat suficient de mult de votanții de stânga pentru a fi votat, dar diferențiind-se prin faptul că rămâne popular în rândul votanților gaulliști.
