Declinul și căderea așa-numitei ordini internaționale postbelice bazate pe reguli a trecut rapid de la profeție sau speculație la fapt direct observabil. Fie că este vorba de relații comerciale, diplomație și politică, sau chiar de chestiuni de securitate, noțiunea că ar putea exista vreun fel de „reguli” care să-i împiedice pe cei puternici să acționeze așa cum doresc și pot este complet depășită. Acest lucru nu necesită nicio demonstrație: „ruptura” cu sistemul de reguli și legi a fost anunțată chiar de Mark Carney, personificarea omului de la Davos, dacă a existat vreodată una, în discursul său de la Forumul Economic Mondial din acest an.
Ordinea internațională bazată pe reguli, dezvoltată în jurul sistemului de instituții al ONU și al dreptului internațional post-1945, a fost întotdeauna mai degrabă un mit și, cu siguranță, o denumire greșită, decât ceva cu adevărat substanțial. Carney însuși, în același discurs, l-a numit o „ficțiune” – în sensul că se baza în primul rând pe puterea SUA, nu pe simple reguli. Dar el a recunoscut, pe bună dreptate, că, în ciuda iluziilor și ipocriziilor țesute în jurul său, acest concept era util – cu siguranță pentru țările alianței occidentale care au contribuit cel mai mult la definirea și susținerea lui.
Ceea ce Henry Kissinger obișnuia să numească „ordine mondială”, însă, era ușor diferit. Kissinger a folosit termenul – de fapt, l-a făcut conceptul central al întregii sale filosofii de guvernare – pentru a se referi la combinația dintre legitimitate și distribuția puterii în cadrul comunității națiunilor la un moment dat, care împreună asigură stabilitatea acelui sistem internațional.
Angajamentul de acum
Kissinger tindea să fie înțeles greșit în accentul pe care îl punea pe „echilibrul puterii” și era adesea caricaturizat ca fiind complet obsedat de putere într-un mod machiavelic și disprețuitor față de factorii morali. Dar, de fapt, preocuparea sa principală, atât ca savant, cât și ca practicant al politicii externe, era stabilitatea, care – așa cum a susținut întotdeauna – necesita și necesită atât un echilibru real al puterii dure în sistem, cât și un concept de legitimare a ceea ce constituie o ordine „justă”.
Această perspectivă asupra relațiilor internaționale și a afacerilor strategice rămâne valabilă – cu siguranță în cadrul unui sistem westfalian – indiferent de perioada istorică luată în considerare. Cadrul analitic kissingerian se aplică atât dacă ne uităm la Europa secolului al XVII-lea în timpul Războiului de Treizeci de Ani, cât și la lumea secolului al XX-lea în timpul Războiului Rece.
În schimb, ideea unei ordini internaționale bazate pe reguli este specifică doar ultimilor optzeci de ani. Abia în această perioadă, mai ales după sfârșitul Războiului Rece, a apărut o mare Triadă Globalistă, compusă din: un corpus expansiv de drept internațional cu influențe liberale, cu o creștere deosebită în domeniul așa-numitelor „drepturi ale omului”; o economie globalizată care funcționează pe baza regulilor comerțului liber și este facilitată de comunicațiile în rețea; și un sistem informal de valori (așa-numite liberale-democratice) și coduri de comportament „acceptate” care s-au aplicat în societatea postmodernă a națiunilor din vremurile noastre recente.
În sensul kissingerian al „ordinii mondiale”, Triada Globalistă a reprezentat funcția de legitimare a unei distribuții a puterii care a fost organizată în jurul Statelor Unite ca superputere globală. Ceea ce suntem pe cale să pierdem acum – la ce se referea de fapt Carney la Davos – nu este, așadar, doar o structură de putere relativ stabilă, pe măsură ce SUA și aliații săi cedează din ce în ce mai mult teren strategic Chinei, Rusiei și Iranului. Pierdem, de asemenea, reperele legitimității în sistemul internațional odată cu retragerea de la lege, regulile comerciale și codurile informale de comportament.
Acest lucru este, probabil, fără precedent în lumea modernă a statelor westfaliene. În orice moment din 1648 încoace, chiar și atunci când stabilitatea se clătina odată cu schimbarea echilibrului de putere și izbucnea războiul, exista cel puțin un sentiment predominant de legitimitate sau coduri de conduită de bază recunoscute de toți actorii. Comportamentul rebel – precum cel al Franței Revoluționare sau al celui de-al Treilea Reich – se remarca ca excepția care confirma regula și provoca o reacție din partea celorlalte puteri.
Nimic din toate acestea nu se aplică astăzi, cel puțin nu la nivel sistemic. Un sfert de secol de greșeli strategice și eșecuri, de la războaiele de după 11 septembrie până la Libia, Siria, invazia rusă și acum războiul cu Iranul, combinate cu ascensiunea Chinei, au erodat supremația occidentală și au alterat grav, dacă nu chiar răsturnat, echilibrul de putere. Adversarii și-au recăpătat sau și-au construit noi capacități și eficacitate militară; ei nu mai pot fi descurajați prin simple calcule militare. Un pilon central al ordinii și stabilității mondiale a dispărut acum.
Celălalt – „legitimitatea” – este, de asemenea, distrus, o mare parte din această demolare fiind realizată chiar de Statele Unite. Desigur, Triada Globalistă care a ancorat legitimitatea timp de mai bine de o generație devenise oricum nesustenabilă din punct de vedere politic. Trump însuși, precum și dreapta neopopulistă, sunt rezultatul acestor excese în fiecare dintre cele trei componente enumerate mai sus, de la dreptul internațional – cel mai clar în cazul legislației privind drepturile omului, folosită pentru a canaliza milioane de migranți ilegali în societățile occidentale – până la întoarcerea împotriva liberului schimb și a globalizării și la naufragiul „valorilor” liberal-democratice pe stâncile „woke”.
Dar dincolo de această tendință generală, istorică, de erodare a normelor și de acumulare a exceselor, există acțiuni și politici specifice menite în mod deliberat să grăbească căderea vechii ordini mondiale. Sub actuala administrație americană există un dispreț deschis față de ONU și de dreptul internațional în general – așa cum s-a văzut în atacul ilegal asupra Iranului și asasinarea liderilor săi.
Toate acestea pot fi într-adevăr bine meritate și justificate în practică, dar o astfel de abordare pripită și brutală distruge ideea existenței unor limite ale comportamentului și le dă și altora permisiunea de a face ce vor. Cu siguranță reduce posibilitatea de a folosi orice noțiune de „justiție” pentru a mobiliza voința populară în țară și în rândul aliaților în spatele oricărui efort serios de răspuns împotriva unui comportament flagrant al unui adversar. În sens mai larg, așa dispar standardele, iar pe această cale se află atrocități de neimaginat.
Utilizarea amenințărilor, a insultelor și a coerciției împotriva aliaților apropiați, cum ar fi în cazul Groenlandei; utilizarea arbitrară a tarifelor ca armă – din nou, chiar și împotriva națiunilor aliate; acțiunea militară fără restricții în străinătate, fără a ține seama de aproape nicio regulă, de la Venezuela la Iran; și poate chiar interferența deschisă în politica internă a altor națiuni occidentale, așa cum se semnalează în noua Strategie de Securitate Națională a SUA – nimic din toate acestea nu este consecvent sau compatibil cu vreo noțiune cunoscută de „ordine”.
Dimpotrivă, un astfel de comportament – din nou, oricât de ușor de înțeles și chiar de lăudat ar putea fi în fiecare sau în unele cazuri particulare – este pur și simplu o rețetă pentru o lume a haosului. De la iluziile și aroganța înrădăcinate în ordinea internațională bazată pe reguli care se apropie de sfârșit, pendulul – sau liana – a oscilat complet în direcția opusă, unde suveranitatea contează puțin, deoarece nu există nimeni și nimic care să o impună sau să sancționeze încălcarea ei, dincolo de ceea ce fiecare țară poate face pentru sine. Bun venit în junglă! (Articol preluat din „Brussels signal”)
