Este presiune tot mai mare pe Israel și pe premierul Benjamin Netanyahu în contextul în care ajutorul umanitar din Fâșia Gaza nu este distribuit eficient către populația locală. Agențiile ONU pretind acum că pe scala IPC („Integrated Food Security Phase Clasification”, care măsoară crize umanitare – n.red.), catastrofa din Gaza se apropie de nivelul maxim, anume de „foamete în masă”. În culise, există mai multe state care încearcă să obține concesii favorabile Palestinei, care însă se „lovesc” de opoziția fermă a aliaților Tel Aviv-ului.
Săptămâna trecută, președintele francez Emmanuel Macron a anunțat o decizie istorică: în septembrie, țara sa va recunoaște Palestina ca stat. Franța va deveni astfel prima țară din Grupul G7 care face un astfel de pas.
Acum, se speculează intens în Marea Britanie că și prim- ministrul Keir Starmer ar urma să adopte o astfel de măsură. Mai multe surse din cadrul Partidului Laburist au declarat pentru presa din Regat că e doar o chestiune de timp până când se va întâmpla asta.
Pentru Londra, cât și pentru Paris, este vorba despre o schimbare de abordare majoră, dar oarecum așteptată, cu privire la strategia din Levant și poziționarea față de speța israelo-palestiniană.
Istorie
Legăturile Franței și Marii Britanii cu lumea arabă din Levant datează de mult timp, ele fiind cele două state europene cu cel mai mare grad de influență în această regiune.
De la invazia lui Napoleon, până la construirea Canalului Suez, sau Acordul Sykes-Picot, prin care Regatul Unit și Franța și-au „împărțit” sferele de influență în regiune după Primul Război Mondial, există multe exemple de „punți” care leagă cele două puteri europene de Levant.
În ciuda faptului că, de peste un secol, au existat „arabiști” în corpurile diplomatice de la Londra și Paris, atât Regatul Unit, cât și Franța au fost printre cele mai apropiate țări de Israel, încă de la înființarea statului evreiesc în 1948.
Un exemplu notabil este cel de-al doilea război arabo-israelian, din 1956. Președintele egiptean de la acea vreme, Gamal Abdel Nasser a naționalizat Canalul Suez și a desproprietărit compania omonimă, franco-britanică, care deținea pasajul de navigație încă de la inaugurarea sa, în 1869.
Supărate de faptul că pierdeau controlul asupra acelui cu canal cu o importanță strategică deosebită, Franța și Regatul Unit s-au alăturat invaziei terestre israeliene a Egiptului.
David Ben- Gurion, premierul israelian de la acea vreme, agrease cu Guy Mollet, omologul său francez, un plan prin care ar fi stabilit o „nouă ordine” în Orientul Mijlociu. Ambițiile Tel Aviv-ului erau de a anexa Fâșia Gaza și Peninsula Sinai în sud, Cisiordania în vest, respectiv de a demantela Iordania cu ajutorul Irakului, iar în nord era vorba de cucerirea unor teritorii întregi din Liban, cu crearea uni stat creștin în zona locuită de aceștia.
Până la urmă, planul măreț al Israelului nu a devenit realitate, iar alianța tripartită alături de cele două puteri europene nu și-a îndeplinit obiectivele militare în operațiunea din Egipt.
A existat presiune mare din partea Uniunii Sovietice, aliat al Egiptului la aceea vreme, dar mai ales din partea Statelor Unite, ceea ce poate părea surprinzător acum, dată fiind relația foarte apropiată cu Israelul.
Washingtonul nu dorea alienarea statelor arabe, care ar fi însemnat trecerea lor în tabăra Uniunii Sovietice în Războiul Rece. Astfel, Egiptul a rămas cu controlul asupra Canalului Suez, iar pentru Regatul Unit și Franța noua realitate devenea tot mai clară. Imperiile lor apuneau și era tot mai limpede că nu vor putea să își urmărească propria politică externă, fără a se coordona îndeaproape cu Statele Unite.
Imbold pentru recunoașterea statalității Palestinei
Deși, în speța prezentată, anterior, Statele Unite s-au împotrivit inițiativei israeliene, situația s-a schimbat considerabil în deceniile ulterioare. SUA a devenit principalul aliat al Tel Aviv-ului.
Aceasta s-a reflectat inclusiv în blocarea eforturilor de recunoaștere a Palestinei drept stat suveran, Statele Unite fiind deseori principalul „obstacol” al unui astfel de demers.
Un exemplu elocvent și recent este votul din Consiliul de Securitate al ONU legat de cooptarea Palestinei ca stat membru al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite.
Singurul stat care s-a opus a fost SUA, care, având drept de veto, a blocat astfel rezoluția. Marea Britanie s-a abținut, în timp ce Franța, Japonia au fost de acord, deși cele două nu recunoșteau statalitatea Palestinei la acea vreme.
Au existat desigur demersuri ale Washingtonului de-a lungul anilor, precum Acordurile de la Oslo, prin care s-a manifestat clar dorința de unei „soluții cu două state” (aceasta fiind în continuare politica oficială a SUA), dar ele nu au fost duse „până la capăt”.
Oarecum contraintuitiv, prin intervenția sa în Gaza, Israelul nu a făcut decât să accelereze demersul mai multor state de a recunoaște Palestina, respectiv de a crește simpatia față de cauza arabă în Gaza.
Există deja zece țări care, din 2024 până astăzi, au acceptat Palestina ca stat suveran. Franța va fi 11-a țară, existând posibilitatea ca Marea Britanie să se alăture. Se observă că fiecare guvern care a făcut acest pas în ultimul an și-a motivat decizia pe baza situației în care se află localnicii din Gaza.
Ca parte a strategiei militare, Israelul a restricționat în mod sever intrarea de ajutoare umanitare în Fâșie, pe motiv ca nu cumva să fie ascuns și armament în acele convoaie, respectiv de a pune presiune tot mai mare pe Hamas, care încă mai ține zeci de prizonieri captivi de la atentatul din 7 octombrie 2023.
Este clar că toate statele care au recunoscut Palestina în acest ultim an au dorit, pe de o parte, să sancționeze Israelul pentru brutalitatea cu care a acționat, respectiv de a pune presiune Netanyahu să nu mai prelungească respectiva catastrofă umanitară și să permite transportul de medicamente și hrană către Gaza.
Inclusiv din partea președintelui Trump, reprezentant al Partidului Republican, formațiune care, în ultimii ani, a fost mai apropiată de cauza israeliană decât Partidul Democrat, au existat declarații în acest sens. Presa israeliană a scris în lunile trecute despre faptul că Netanyahu și aliații săi s-ar pregăti și de un scenariu în care ar fi nevoiți să se bazeze mai puțin pe SUA, tocmai fiindcă Washingtonul nu ar susține pe deplin toate ideile de la Tel Aviv.
Până unde se va merge?
Momentan agențiile ONU nu au declarat oficial că în Gaza s-a atins pragul maxim al IPC, anume foametea în masă. Cu toate acestea, raportul de astăzi indică faptul că sunt elemente care să indice existența unui astfel de scenariu și, cumva, asumarea oficială ar fi următorul pas din partea ONU.
Presiunea pusă pe Israel din partea comunității internaționale este în creștere, pe măsură ce ne apropiem de doi ani de la tragedia din 7 octombrie 2023. Zilele acestea, Franța și Arabia Saudită organizează la sediul ONU de la New York o conferință dedicată recunoașterii statalității Palestinei, care să ducă astfel la o pace în Gaza.
Cauza palestiniană este clar că beneficiază de multă simpatie mai ales în rândul electoratului de stânga la nivel mondial. Din țările menționate adineaori, care au deschis relații diplomatice cu Palestina, multe guverne sunt de orientare social-democrată, precum în Spania, Norvegia, Slovenia, sau Mexic. Chiar și așa, se regăsesc și țări, precum Irlanda și Franța, unde coaliția de la guvernare este compusă din formațiuni de centru sau de dreapta.
Orientarea politică este și una din explicațiile pentru care Keir Starmer este aproape de luarea unei decizii asemănătoare. În rândul votanților laburiști se regăsesc mulți musulmani, imigranți de generația a doua sau a treia în Marea Britanie. Dacă ar continua cu actuala abordare pasivă față de Israel, formațiunea lui Starmer riscă să piardă mulți votanți în detrimentul noului partid de stânga, fondat de fostul lider laburist, Jeremy Corbyn.
Inclusiv în cazul țărilor guvernate de formațiuni de dreapta, precum SUA, Germania, Italia sau Olanda, care nu au recunoscut statalitatea Palestinei, există semne tot mai clare de nemulțumire față de Israel.
Cu toate acestea, pentru Benjamin Netanyahu se pare că tot calea actuală, belicoasă, este cea pe care va continua. Acesta are nevoie să țină aproape de el în coaliția de la putere, pentru a avea majoritate, formațiunile radicale Bezalel Smotrich și Itamar Ben- Gvir, care doresc anexarea Fâșiei Gaza și a Cisiordaniei. De altfel, însăși abordarea lui Netanyahu pare să sugereze că dorința sa reală și a formațiunii sale, Likud, este tot „Israelul Mare” nu soluția „celor două state”.
În ciuda tuturor turbulențelor, aliații occidentali au demonstrat, în mai multe rânduri, că sunt gata să apere Israelul în cazul unei amenințări existențiale. Acesta lucru s-a văzut inclusiv în timpul atacurilor din 2024, când SUA, Marea Britanie și Franța au participat activ în doborârea rachetelor trase dinspre Iran spre Israel. Donald Trump și-a etalat forța țării sale anul acesta, când a bombardat facilitățile nucleare din Iran, dând astfel un semnal clar că rămâne devotat alianței cu Tel Aviv.
