De zeci de ani, Europa și Statele Unite au trăit ca parteneri, satisfăcându-și reciproc nevoile. America a protejat Europa. Europa a avut încredere în America. Banii curgeau în liniște din capitalele europene către piețele americane și nimeni nu punea la îndoială acest aranjament. Relația părea puternică, permanentă, aproape indestructibilă. Această iluzie se destramă acum, scrie „The Geopolitical Monitor” pe platforma „Medium”.
Sub Donald Trump, Europa nu mai este tratată ca un partener. Este tratată ca un dependent. Tarifele sunt folosite ca amenințări. Angajamentele NATO sunt puse la îndoială. Aliații sunt batjocoriți. Și acum, cu presiunea asupra Groenlandei, Washingtonul a trecut o linie psihologică.
Pentru prima dată în decenii, Europa își pune în mod deschis o întrebare periculoasă: „Ce se întâmplă dacă nu mai jucăm frumos?” În spatele ușilor închise la Bruxelles, Paris și Berlin, are loc un proces de conștientizare.
Europa poate fi slabă din punct de vedere militar, dar din punct de vedere financiar, balanța puterii arată foarte diferit. De fapt, Europa deține una dintre cele mai puternice arme imaginabile împotriva Statelor Unite – și nu trage niciun glonț. Această armă este banul.
Nu euro sau dolari în circulație, ci proprietatea asupra datoriei americane. Proprietatea asupra acțiunilor americane. Proprietatea asupra sistemului financiar care menține în viață guvernul SUA.
Această analiză explică cum Europa ar putea paraliza financiar Statele Unite, de ce această opțiune îngrozește Washingtonul și de ce Europa nu a folosit-o încă – dar ar putea s-o facă într-o zi.
Adevărul pe care nimeni nu vrea să-l spună cu voce tare
Statele Unite par puternice. Armata lor este de neegalat. Dolarul domină comerțul global. Bursele lor atrag capital din toate colțurile lumii.
Dar sub această putere se ascunde un fapt simplu și incomod: America supraviețuiește prin împrumuturi. Guvernul SUA cheltuiește mult mai mult decât câștigă. În fiecare an, înregistrează deficite masive. Pentru a acoperi aceste deficite, vinde obligațiuni – IOU – investitorilor din întreaga lume.
Aceste obligațiuni se numesc titluri de stat americane. Există promisiuni că SUA vor plăti dobânzi și vor restitui în cele din urmă banii.
Europa este unul dintre cei mai mari cumpărători ai acestor promisiuni. Guvernele europene, fondurile de pensii, companiile de asigurări, băncile și investitorii privați dețin în total peste 12 trilioane de dolari în active financiare americane. Acestea includ acțiuni, datorii corporative și obligațiuni de stat americane în valoare de aproximativ 2,8 trilioane de dolari. Asta înseamnă că Europa deține aproximativ 10% din totalul datoriei Trezoreriei SUA.
Acest lucru nu este simbolic. Este structural. Guvernul SUA depinde de acești bani pentru a funcționa normal.
De ce datoria SUA este un punct slab
Timp de mulți ani, datoria SUA a fost ieftină. Ratele dobânzilor erau scăzute. Împrumuturile erau ușor de obținut. Nimeni nu se îngrijora prea mult de sustenabilitate. Această lume a dispărut.
Astăzi, datoria publică a SUA este de aproximativ 120% din PIB. Guvernul înregistrează deficite de aproximativ 6% din PIB în fiecare an, chiar și atunci când nu există o criză. Ratele dobânzilor sunt mai mari decât au fost în cea mai mare parte a ultimului deceniu.
Acest lucru înseamnă un singur lucru: SUA este extrem de sensibilă la șocurile ratelor dobânzilor. Chiar și o mică creștere a ratelor dobânzilor costă guvernul SUA zeci de miliarde de dolari în fiecare an. O creștere mare ar putea deveni rapid un coșmar fiscal.
Ratele dobânzilor nu sunt controlate de politicieni. Ele sunt controlate de piețe. Aici intervine Europa.
PRINCIPALELE ȚĂRI CARE DEȚIN DATORIA SUA
Opțiunea nucleară: vânzarea datoriei SUA
Europa nu are nevoie să invadeze. Nu are nevoie de sancțiuni. Nu are nevoie să amenințe cu războiul. Tot ce ar trebui să facă este să vândă.
Dacă Europa ar decide să vândă o mare parte din titlurile de trezorerie americane pe care le deține, efectul ar fi imediat. Prețurile obligațiunilor ar scădea. Când prețurile obligațiunilor scad, ratele dobânzilor cresc. Acesta este un principiu financiar de bază.
Ratele dobânzilor mai mari ar însemna:
– noile datorii ale SUA devin mai scumpe.
– datoriile existente devin mai greu de servit.
– deficitele cresc și mai mult.
– încrederea în finanțele SUA slăbește.
La un moment dat, investitorii încep să pună o întrebare periculoasă: SUA mai sunt în siguranță? Odată ce această întrebare apare panica, iar panica se răspândește rapid.
De aceea, chiar și ideea unei vânzări masive din partea Europei a zguduit deja Washingtonul. Secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, a respins public această idee și a spus Europei să „respire adânc”. Guvernele nu emit declarații liniștitoare decât dacă se simt expuse.
O neînțelegere frecventă în această dezbatere este modul în care funcționează de fapt datoria publică a SUA.
Când SUA emit o obligațiune de stat, rata dobânzii la acea obligațiune este fixă pe toată durata de viață a acesteia. Dacă o obligațiune este emisă la 2% pentru zece ani, SUA continuă să plătească 2% până la scadența obligațiunii. Creșterea ratelor dobânzilor nu modifică brusc acest acord.
Deci, pericolul nu apare instantaneu. Pericolul apare mai târziu. Guvernul SUA nu achită datoriile vechi cu banii economisiți. Achită datoriile vechi prin emiterea de noi datorii. Acest proces se numește refinanțarea datoriei și are loc în mod constant, deoarece SUA înregistrează deficite bugetare permanente.
În fiecare an, scad la termen obligațiuni americane în valoare de sume enorme. Atunci când se întâmplă acest lucru, Washingtonul trebuie să se întoarcă pe piață și să împrumute din nou. Dacă ratele dobânzilor sunt mai mari în acel moment, costul împrumutului crește automat.
Aici influența Europei devine mult mai subtilă decât o vânzare dramatică. Europa nu are nevoie să vândă obligațiuni americane pentru a provoca daune. Trebuie doar să încetinească cererea viitoare. Dacă la licitațiile de obligațiuni participă mai puțini investitori, randamentele cresc. Dacă randamentele cresc, împrumuturile viitoare devin mai scumpe. Iar acest cost mai mare se menține timp de ani de zile.
În timp, SUA ajunge să înlocuiască datoriile ieftine cu datorii scumpe. Povara crește în mod silențios, constant și implacabil. Inflația agravează și mai mult situația. Dacă inflația rămâne ridicată, în timp ce ratele dobânzilor sunt menținute la un nivel mai scăzut din motive politice, valoarea reală a randamentelor obligațiunilor scade. Investitorii pot primi în continuare plăți de dobânzi, dar acești bani cumpără mai puțin în fiecare an.
Investitorii străini sunt foarte preocupați de acest aspect. Ei nu se uită doar la rata dobânzii. Ei se uită la valoarea dobânzii după inflație și schimbările valutare. Astfel se creează presiune fără titluri de prima pagină. Fără prăbușiri bruște. Fără anunțuri dramatice. Doar o înăsprire lentă de care devine imposibil să scapi.
De ce dolarul și Rezerva Federală sunt atât de importante
O altă slăbiciune critică a sistemului financiar american este încrederea – în special încrederea în instituțiile sale.
Timp de decenii, investitorii au crezut un lucru mai presus de toate: că Rezerva Federală a SUA era independentă. Ratele dobânzilor erau stabilite pe baza realității economice, nu a politicii. Această convingere a stat la baza încrederii globale în obligațiunile americane.
Când această convingere slăbește, totul se prăbușește. Atacurile asupra independenței Rezervei Federale sunt, prin urmare, extrem de dăunătoare. Dacă piețele încep să creadă că ratele dobânzilor sunt ajustate pentru a se potrivi alegerilor, mai degrabă decât inflației, investitorii reevaluează riscul.
Dolarul american joacă un rol central în acest calcul. Obligațiunile americane sunt cotate în dolari, dar investitorii străini măsoară randamentele în propriile monede. Dacă dolarul se depreciază, valoarea obligațiunilor americane scade pentru ei, chiar dacă plățile dobânzilor continuă în mod normal.
Imaginați-vă acum un scenariu în care se întâmplă mai multe lucruri simultan. Dolarul se depreciază din cauza instabilității politice sau a războaielor comerciale. Inflația crește deoarece tarifele majorează costurile. În același timp, se exercită presiuni politice pentru menținerea ratelor dobânzilor la un nivel scăzut, în scopul susținerii creșterii economice sau al câștigării alegerilor.
În această situație, obligațiunile americane devin extrem de neatractive pentru investitorii străini. Acestea sunt plătite într-o monedă care se depreciază. Inflația erodează randamentele. Iar ratele dobânzilor nu compensează riscul.
Esential este faptul ca acest lucru nu necesita un atac coordonat. Nu necesita ca Europa sa „pedepseasca” SUA. Necesita doar ca investitorii sa actioneze rațional. De aceea, cea mai mare amenintare pentru piata obligatiunilor din SUA nu este trădarea, ci pierderea atractivității.
Odată ce investitorii nu mai considera titlurile de stat americane ca fiind cel mai sigur loc pentru a-și plasa banii, cererea scade în mod natural. Licitările devin mai dificile. Costurile împrumuturilor cresc și mai mult. Încrederea se erodează. Iar odată ce încrederea este pierdută, este extrem de dificil să o reconstruiești.
Acesta este pericolul tăcut cu care se confruntă Washingtonul. Nu un colaps brusc, ci o erodare lentă a încrederii determinată de alegerile politice.
De ce Europa nu a făcut-o (încă)
Dacă Europa are această putere, de ce nu a folosit-o? Pentru că această armă este extrem de periculoasă chiar și pentru cel care o deține.
În primul rând, majoritatea activelor americane deținute de europeni nu sunt controlate de guverne. Ele aparțin fondurilor private de pensii, băncilor și investitorilor. Forțarea acestora să vândă ar necesita o intervenție guvernamentală extremă și ar putea declanșa haosul în interiorul Europei.
În al doilea rând, o vânzare masivă ar afecta Europa din punct de vedere financiar. Vânzarea rapidă a obligațiunilor înseamnă vânzarea lor la un preț mic. Acest lucru ar afecta direct pensiile, economiile și stabilitatea financiară a Europei.
În al treilea rând, și cel mai important, sistemele financiare americane și europene sunt profund conectate. Criza financiară din 2008 a demonstrat acest lucru. Deși criza a început în SUA, băncile europene au fost afectate și mai grav, deoarece depindeau de finanțarea în dolari. De fapt, Rezerva Federală a oferit în mod discret un sprijin enorm de lichiditate băncilor europene pentru a împiedica prăbușirea sistemului.
Prăbușirea pieței Trezoreriei SUA nu s-ar opri la granițele Americii. Ar afecta Europa, Asia și piețele emergente simultan. De aceea economiștii compară o vânzare masivă cu un atac nuclear. Toată lumea pierde.
Calea mai inteligentă: presiune lentă, nu explozie
Europa nu are nevoie să distrugă sistemul pentru a afecta Statele Unite. Presiunea discretă funcționează mai bine. O opțiune este vânzarea lentă. Instituțiile publice europene, cum ar fi fondurile de pensii și fondurile suverane, pot reduce treptat expunerea la datoria SUA. Chiar și schimbările mici, în timp, pot crește costurile împrumuturilor SUA.
O altă opțiune constă în reglementare. Dacă Banca Centrală Europeană decide că titlurile de stat americane nu mai sunt „fără risc”, băncile ar fi obligate să dețină mai puține dintre acestea. Acest lucru ar reduce cererea fără niciun anunț dramatic.
Apoi, există cea mai puternică pârghie dintre toate: acțiunile. Europenii adoră acțiunile americane. Indicele S&P 500 a beneficiat enorm de banii europeni. Dacă Europa încurajează investitorii să-și mute banii înapoi acasă – prin stimulente fiscale sau politici de încurajare – Wall Street va simți imediat efectele negative.
Într-un moment în care piețele bursiere americane par deja scumpe și fragile, chiar și o retragere parțială a Europei ar putea declanșa o corecție bruscă. Și, spre deosebire de obligațiuni, durerea pieței bursiere are consecințe politice. Americanii bogați votează. Pensionarii se plâng. Încrederea se prăbușește rapid.
De ce strategia lui Trump este riscantă
Trump crede că Europa nu are de ales. Din punct de vedere militar, are parțial dreptate. Europa încă depinde de armele, informațiile și protecția nucleară ale SUA.
Dar puterea financiară funcționează diferit. Capitalul nu agreează haosul. Nu agreează imprevizibilitatea. Când încrederea dispare, banii pleacă mai întâi în liniște, apoi brusc.
Amenințările lui Trump cu tarifele, atacurile sale asupra aliaților și tratarea Europei ca pe un subordonat otrăvesc încet încrederea care menține piețele americane puternice.
Europa nu are nevoie să anunțe represalii. Piețele le vor simți înainte de orice conferință de presă.
Adevărata problemă a Europei: nu are încredere în sine
Motivul principal pentru care Europa nu și-a folosit arma supremă nu este teama de America. Este teama de diviziunea internă.
Europa este fragmentată. Interesele naționale se ciocnesc. Dependența energetică, slăbiciunea militară și instabilitatea politică limitează acțiunile îndrăznețe. Niciun lider european nu vrea să fie învinuit pentru declanșarea unei crize financiare globale.
Dar ceva important s-a schimbat. Tabu-ul a dispărut. Ceea ce odată era de neconceput este acum discutat deschis în cercurile politice și în mass-media financiară. Chiar și acțiunile mici – cum ar fi reducerea expunerii la dolar a fondurilor de pensii daneze – transmit semnale. Iar semnalele contează în finanțe.
Arma care funcționează fără a fi folosită
Europa nu are nevoie să falimenteze Statele Unite. Adevărata putere rezidă în acest simplu fapt: Washingtonul știe acum că Europa ar putea să-l destabilizeze financiar dacă este împins prea departe. Această cunoaștere schimbă comportamentul. Ea introduce prudență. Ea limitează aroganța.
Aceasta este arma supremă a Europei – nu tancurile sau rachetele, ci proprietatea și răbdarea. Dacă Statele Unite continuă să trateze Europa ca pe un element dispensabil, această armă nu va dispărea. Ea va deveni și mai ascuțită. Și în politica globală, momentul cel mai periculos nu este atunci când puterea este folosită, ci atunci când cealaltă parte realizează că nu mai este de neatins.
