Unul din colegii mei a primit cândva, de la un părinte, întrebarea: „Dacă sunteți obosit, de ce nu vorbiți, dom’le, cu șefu’ să va dea concediu?”
Noi suntem o echipă care trebuie să funcționeze permanent, 24 din 24, pentru asigurarea continuității actului medical. Între noi, ne sfătuim călduros să avem grijă cum coborâm scările, nu care cumva să ne rupem vreun picior și să fim nevoiți să ne redistribuim gărzile către alți colegi. Avem grijă unii de alții, pentru că știm că, dacă unul din noi pățește ceva, ai căpătat gărzi în plus. Dacă ai nasul înfundat, colegii se uită cu suspiciune, mirosind potențialul de a prelua garda.
Dar stați liniștiți, că nimeni nu și-a luat vreodată concediu doar pentru că se simte obosit. Motivele trebuie să fie bine întemeiate, iar noi practicăm o medicină de război, în care gărzile se fac și de către doctori sau asistenți bolnavi, anchilozati, care nu mai aud cu o ureche, care circulă printre pacienți cu branula în mână sau care simt cum totul se învârtește în drumul dintre cabinete.
Acum câțiva ani mă îndreptam cu mașina spre spital. Era o duminică liniștită și trebuia să depui un efort că să te întâlnești cu alte mașini pe stradă, la 8 dimineață. Și totuși, o altă mașină m-a găsit și mi-a dat daună totală. Mașină îndoită, eu șocată. Celălalt șofer nu mă văzuse din cauza soarelui. A venit platforma, mi-a luat mașină, mi-am scos catrafusele de gardă din ea și m-am pornit tremurând, pe jos, spre spital, să salvez copiii cu muci și diaree. Urma să consult 24 de ore. Nu e niciun doctor care să se plictisească acasă într-o duminică, așteptând cu entuziasm să fie chemat în gardă, așa că nici măcar nu am încercat să predau garda.
Părinții sau pacienții nu trebuie să se gândească la cum se simte personalul medical. Nu le cer asta, nu e treaba lor, ei vin să își rezolve problemele. Și totuși…
De la miezul nopții, până spre 4 dimineața, vin copii care:
– s-au trezit și au plâns, fără niciun alt simptom;
– s-au trezit tremurând, fără niciun alt simptom, urmând ca prima febra să se desfășoare chiar acolo, la UPU;
– s-au trezit, au făcut febră, dar părinții „nu au apucat să le ia temperatura”, pentru că s-au speriat și au venit direct la spital.
Garda a început cu un băiat de 13 ani care tusea „de când era mic” și avea dureri în piept de 1 an. Tatăl nu știe detalii, pentru că tocmai a aterizat din Spania, dar s-a decis, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, să înțeleagă odată ce are copilul.
Adolescentă de 12 ani se simte amețită de câteva luni și a venit să se investigheze la Urgențe.
Ambulanțele sunt abuzate zi de zi. De zeci de ori pe zi. Părinții se plâng că sună de câte 3 ori să vină ambulanța, pentru un copil cu febra și/sau tuse.
„Face febra de patru zile și în astea patru zile am chemat în trei rânduri ambulanța”. A patra intervenție e la spital. Medicul de familie e scos total din ecuație, pentru că nu i-a răspuns mamei la telefon. Are medicul de familie datoria de a răspunde la telefon? Sau pediatrul? De când a devenit un „must” ideea asta de a răspunde pacienților la telefon, pro bono? De când a dispărut practica de a merge cu copilul la consult la un cabinet/policlinică, pentru simptome de răceală, febra, diaree?
Văd în practică, și în viață în general, cum părințîi încearcă să îndepărteze orice urmă de disconfort pe care l-ar simți copilul, ceea ce pot înțelege, cumva, ca mama. Dar bolile, totuși, se manifestă și nu există un medicament anti-suferință. Febra, tusea, diareea, se manifestă. Viață se manifestă. Nu există viață fără suferință. Uneori mă întreb cum vor supraviețui acești copii care sunt scutiți de orice durere din viața lor. Ungem copilul din cap până în picioare să nu simtă înțepătura. Îi băgăm telefonul sub nas să îi oprim plânsul. Stetoscopul e prea rece, doctorul apasă burtă prea tare. „Îmi cer scuze față de ține, copile, că a trebuit să te aduc la spital”. Într-un fel, are și dreptate să își ceară scuze, pentru că, de fapt, părintele dorește să scape de propria anxietate atunci când vine la spital la prima febră.
Suntem într-un haos medical care ne bulversează pe toți și lovește în egală măsură, medici și pacienți. SMURD aduce bebeluși cu simptome minore. Ambulanțele fac consulturi la domiciliu, pentru cei care plătesc asigurări, dar mai ales pentru cei care nu plătesc asigurări. Fiecare îl consideră un drept fundamental, de care ar trebui să beneficieze oricând, oriunde, ori de câte ori simte nevoia. De multe ori, părinții nici nu mai iau în calcul părerea celor din Ambulanță, iar mașină este solicitată pentru transport către spital și pentru prioritate, urmând să solicite la UPU toate investigațiile. Au fost ambulanțe care au adus copii ce locuiau pe strada de lângă spital, iar viața lor era departe de a fi pusă în pericol.
Educația medicală lipsește cu desăvârșire, dar ceea ce dăunează cel mai tare e frica. Părinții se tem că ai lor copii să nu pățească ceva, iar teama le este amplificată de cazurile care circulă agresiv prin media, nefiltrate și neverificate.
Medicii au teamă de malpraxis și simt că fiecare manevră medicală e judecată și etichetată. Consultăm cu un mic diavol pe umărul stâng, ce ne șoptește în permanentă că am putea greși. Iar consultul efectuat cu frică, e foarte posibil să fie de calitate mai proastă. Că na, la examen ai emoții!
