În ultimii ani, Uniunea Europeană a fost martora unui fenomen paradoxal: pe de o parte a folosit diverse politici cu scopul de a încuraja schimbări în societate, menite să propage progresismul în rândul țărilor UE, dar a contribuit și la ascensiunea mișcărilor de extremă dreaptă sau populiste, pe întregul continent european. Acest articol își propune să analizeze interacțiunea dintre progresismul forțat și ascensiunea formațiunilor și curentelor de extremă dreptă, explorând cauzele, implicațiile și rezultatele acestor schimbări politice.
Progresismul forțat: Intenții și rezultate
Progresismul forțat se referă la punerea în aplicare într-un mod agresiv a politicilor progresiste, fără a lua în considerare, în mod adecvat diversele perspective și disponibilități ale societății. Aceste politici au adesea scopul de a aborda intr-un mod sau altul inegalitățile sociale, de a promova multiculturalismul și sustenabilitatea mediului. Cu toate acestea, atunci când astfel de politici sunt percepute ca fiind impuse sau grăbite, așa cum deseori a fost cazul, pot conduce la un sentiment de alienare în rândul anumitor segmente ale societății.
De la reglementări stricte în materie de mediu la promovarea multiculturalismului, UE a încercat să impună. Cu toate acestea, ritmul rapid al acestor schimbări nu a fost lipsit de controverse. Criticii susțin că abordarea de sus în jos a progresismului nu reușește să țină cont de realitățile nuanțate ale fiecărui stat membru în parte, ceea ce duce la o reacție din partea celor care simt că vocile lor nu sunt auzite sau că preocupările lor nu sunt luate în considerare.
Ascensiunea extremei drepte: Un răspuns reacționar
Ascensiunea extremei drepte în Uniunea Europeană poate fi văzută ca un răspuns reacționar la progresismul forțat. Partidele de extremă dreapta au capitalizat pe seama nemulțumirilor care decurg din schimbările sociale rapide, poziționându-se ca apărători ai valorilor tradiționale și ai suveranității naționale. Acestea oferă o narațiune care rezonează cu indivizii care percep progresismul ca pe o amenințare la adresa modului lor de viață.
Recentele victorii electorale obținute de partidele de extremă dreaptă în alegerile pentru Parlamentul European au accentuat această tendință. Aceste partide au reușit să atragă cu succes alegătorii, cu discursuri asupra costului vieții, migrația și percepția că politicile UE sunt prea extinse. Apelând la sentimentele naționaliste și la scepticismul față de UE, extrema dreaptă a câștigat un teren politic semnificativ.
Ascensiunea extremei drepte în Uniunea Europeană este o problemă cu multiple fațete, care reflectă tensiuni sociale mai profunde, iar implementarea forțată a progresismului poate duce la consecințe dramatice.
Exemple-cheie:
Politicile privind imigrația și azilul: Abordarea UE față de imigrație, în special în timpul crizei refugiaților, a fost un factor semnificativ. Politicile percepute ca fiind prea generoase sau prea indulgente au declanșat dezbateri privind suveranitatea și securitatea națională, alimentând narațiunile de extremă dreapta.
Multiculturalismul: Eforturile de promovare a multiculturalismului au condus uneori la tensiuni în cadrul comunităților, partidele de extremă dreaptă, capitalizând pe temerile legate de diluarea culturală și de pierderea valorilor tradiționale.
Politici economice: Măsurile de austeritate și reformele economice impuse de UE, în special în urma crizei financiare, au fost criticate pentru că au mărit inegalitatea și au contribuit la nemulțumirea socială.
Reglementări de mediu: Reglementările de mediu stricte ale UE, deși au ca scop combaterea schimbărilor climatice, au întâmpinat, de asemenea, rezistență din partea industriilor și a lucrătorilor îngrijorați de pierderea locurilor de muncă și de impactul economic.
Federalismul UE: Mișcările în direcția unui federalism sporit în UE, inclusiv transferul de competențe de la guvernele naționale la instituțiile UE, au reprezentat un punct de raliere pentru partidele de extremă dreapta, care pledează pentru suveranitate națională.
Diversitatea forțată: Conceptul de diversitate forțată are ca scop creșterea reprezentării și a incluziunii, și este la fel de controversat. Analiștii susțin că acesta poate duce la măsuri simbolice și superficiale, care nu abordează problemele de bază ale inegalității.
Integrare vs. Incluziune: Provocarea pe care o reprezintă pentru UE integrarea resortisanților țărilor terțe evidențiază diferența dintre integrare și incluziune reală. Politicile menite să integreze pot eșua, dacă nu conduc la un sentiment de apartenență și de participare în societate.
Aceste detalii subliniază complexitatea punerii în aplicare a unor politici progresiste într-o societate diversă. Deși intențiile care stau la baza acestor politici ar trebui considerate ca fiind pozitive, punerea lor în aplicare necesită o atenție deosebită, pentru că nu au făcut altceva decât să exacerbeze chiar problemele pe care urmăresc să le rezolve.
Björn Höcke – Alternative für Deutschland (AfD)
Perspectiva psihologică
De asemenea, paradoxul dintre progresism și ascensiunea extremei drepte poate fi examinat și dintr-o perspectivă psihologică, luând în considerare modul în care indivizii și grupurile răspund la schimbările în societate și la amenințările percepute la adresa identității și valorilor lor.
Cei mai importanti factori psihologici care ilustrează acest paradox sunt:
Disonanța cognitivă: Atunci când politicile progresiste pun la îndoială convingerile existente de mult timp, indivizii pot experimenta disonanță cognitivă. Acest disconfort poate duce la un atașament mai puternic față de acele convingeri și la o respingere a ideilor progresiste, pe care extrema dreaptă le exploatează.
Amenințarea identității: Progresismul promovează adesea diversitatea și incluziunea, ceea ce poate fi perceput ca o amenințare la adresa identității culturale și naționale a anumitor grupuri. Această amenințare îi poate împinge pe indivizi către ideologiile de extremă dreaptă, care promit să le protejeze modul de viață tradițional.
Rezistența la schimbare: Oamenii au o tendință naturală de a se opune schimbării, mai ales atunci când aceasta este rapidă și impusă. Extrema dreaptă capitalizează această rezistență, poziționându-se ca un soi de gardieni ai stabilității și ai status quo-ului.
Personalitate autoritară: Unii indivizi au o predispoziție spre autoritarism, favorizând ordinea și conformitatea în detrimentul schimbării. Atât ideologia de extremă-stânga, cât și cea de extremă-dreapta împărtășesc trăsături psihologice cheie, cum ar fi dorința de putere și o tendință de agresiune împotriva celor cu care nu sunt de acord.
Cele mai elocvente exemple pot fi considerate Votul pentru Brexit – când mulți englezi au sprijinit Brexitul din cauza preocupărilor legate de imigrație și suveranitate, reflectând un răspuns psihologic la amenințările percepute din partea politicilor progresiste ale UE – sau ascensiunea liderilor populiști, precum Donald Trump în SUA și Jair Bolsonaro în Brazilia, care au obținut sprijin apelând la temerile legate de schimbările progresiste și promițând să restabilească valorile tradiționale.
Înțelegerea acestor dinamici psihologice este crucială pentru a aborda cauzele profunde ale atracției pentru extrema dreaptă, trăgând după ele și partidele populiste din Uniunea Europeană – ambele înregistrând o creștere notabilă a voturilor.
Adunarea Națională (Franța): Cunoscut anterior sub numele de Frontul Național, acest partid de extremă dreapta a fost o forță semnificativă în politica franceză, militând pentru naționalism și politici anti-imigrație. A devenit în prezent cel mai important partid francez fiind la un pas să preia puterea in Franța.
Alternativa pentru Germania (AfD): Un partid populist de dreapta, care a câștigat sprijin pentru criticile sale la adresa UE, a imigrației și a islamului. În prezent a devenit cel de-al doilea partid ca importanță din Germania.
Lega/Frații din Italia (Italia): Acest partid de dreapta cu al său lider Giorgia Meloni este la guvernare deja în Italia.
UKIP/Partidul Brexit (Regatul Unit): A jucat un rol esențial în susținerea Brexitului, punând accentul pe suveranitate și pe controlul asupra imigrației.
Vox (Spania): Un partid populist de dreapta care și-a crescut cota de voturi concentrându-se pe retorica naționalistă și anti-imigrație. Vox este considerat al treilea partid ca importanță din Spania.
Lege și Justiție (Polonia) și Fidesz (Ungaria): Aceste partide au ajuns la putere cu agende puternic naționaliste și conservatoare, Fidesz obținând supremația în alegerile legislative din Ungaria.
PVV (Țările de Jos): Condus de Geert Wilders, acest partid este cunoscut pentru poziția sa anti-islamică și anti-europeană și este un câștigator în Olanda. Se pregătește să conducă noul guvern și a intrat în forță în parlamentul european.
Democrații Suedezi (Suedia): Un partid populist de dreapta care a devenit al doilea cel mai popular partid din Suedia.
FPO (Austria): Partid de extremă dreaptă condus de un lider radical, Herbert Kickl. A devenit cel mai important partid din Austria la alegerile europarlamentare, pe care de altfel le-a și câștigat. FPO a fost fondat în anii ’50 de foşti nazişti.
AUR (Alianța pentru Unirea Românilor – România): Formațiune populistă, condusă autoritar de George Simion. A cunoscut succes în perioada pandemiei, afișând mesaje și retorici anti-UE și anti-sistem, despre suveranitate și tradiții naționale. AUR este cotat în acest moment ca al doilea partid din România, fiind depășit în sondaje doar de o coaliție a partidelor tradiționale.
Zorii Aurii / Corpul Sfânt /Spartanii / Niki / Soluția Greacă – Grecia: După interzicerea partidului neonazist Zorii Aurii în 2020, în Grecia a existat o adevărată invazie de mici formațiuni de extremă dreaptă. Deși societatea elenă are mai degrabă o afinitate pentru spectrul politic de stănga, la ultimele alegeri, mai multe partide considerate de extremă dreapta au reușit să intre în parlament obținând aproximativ 13% din locuri.
Toate aceste partide au adesea teme comune în platformele lor, cum ar fi opoziția față de stilurile de viață liberale, promovarea naționalismului și susținerea politicilor restrictive în materie de imigrație. Ascensiunea lor reflectă tendințele mai largi din politica europeană, unde sistemele tradiționale de partide au fost destabilizate, iar retorica populistă a rezonat cu alegătorii care se simt lipsiți de reprezentare din partea elitei politice.
Fortarea progresismului și spectrul dictaturii
Dintr-o perspectivă psihologică, afirmația că progresismul forțat va duce la adoptarea unei guvernări dictatoriale este o ipoteză complexă și reală care îmbină dinamica socială cu psihologia individuală.
Din punct de vedere istoric, schimbările sociale rapide și forțate au dus la reacții negative și la apariția unor regimuri autoritare. Din punct de vedere psihologic, indivizii care își percep modul de viață ca fiind amenințat de politicile progresiste pot gravita spre figuri autoritare care promit să restabilească ordinea și să păstreze valorile tradiționale. Acest lucru își are adesea rădăcinile în dorința de stabilitate și în teama de necunoscut, care poate fi exacerbată de schimbările rapide din societate.
Atunci când oamenii se confruntă cu informații sau politici care intră în conflict cu convingerile lor existente, aceștia resimt un disconfort. Pentru a atenua acest disconfort, aceștia pot respinge noile informații și se pot agăța mai puternic de convingerile lor inițiale. Acest lucru poate duce la o preferință pentru liderii autoritari care le consolidează viziunea lor asupra lumii.
De asemenea, individul își derivă sentimentul de sine din afilierea la un grup/entitate iar atunci când politicile progresiste sunt percepute ca fiind o amenințare la adresa status quo-ului, indivizii pot simți o amenințare la adresa identității lor, ceea ce duce la creșterea coeziunii în interiorul grupului și la derogarea din afara grupului. Această dinamică poate alimenta sprijinul pentru liderii autoritari care promit să protejeze interesele grupului intern.
Fortarea progresismului într-un mod rapid, fără un consens larg, poate contribui la polarizarea societății. Această polarizare se manifestă adesea sub forma unei diviziuni între cei care susțin schimbările rapide și cei care se simt înstrăinați sau amenințați de acestea, Rezultatul duce la o fragmentare socială, în care societatea se împarte în grupuri cu opinii opuse. Acest lucru poate fi exacerbat de camerele de ecou, în care indivizii se angajează doar cu persoane care gândesc la fel, consolidându-și convingerile.
Pe măsură ce politicile progresiste sunt împinse înainte, prin prisma celor de mai sus, întâlnim rezistența din partea celor care simt că valorile lor sunt subminate. Acest lucru duce la o reacție negativă și la întărirea grupurilor de opoziție, inclusiv a extremei drepte sau a formațiunilor populiste.
Regimurile politice de extrema dreapta sau stânga au condus la dictaturi totalitare, caracterizate prin putere absolută și arbitrară. Extrema dreaptă a migrat de la marginea politicii către „mainstream”, influențând centrul politic și fiind acceptată, din păcate, tot mai mult de partidele „convenționale”. Ascensiunea în Parlamentul European reprezintă un semnal de alarmă, la fel ca și acest articol.
În concluzie, este important să înțelegem atât trecutul cât și prezentul, dar mai ales impactul extremelor politice, pentru a preveni repetarea erorilor istoriei, mai ales acum când spectrul unei posibile dictaturi bate din nou la ușa umanității.
