Când eram copil, România încă făcea parte din Pactul de la Varșovia, sub umbrela Moscovei. Pentru cei mai tineri, Pactul de la Varșovia a fost o alianță militară a statelor comuniste din Europa de Est, condusă de Uniunea Sovietică.
Fondată în 1955 ca răspuns la NATO, alianța a încetat să mai existe în 1991. Astăzi, după aderarea la NATO în 2004 și consolidarea Parteneriatului strategic semnat cu SUA în 1997, politica externă românească este decisiv pro Occident. Totuși, solicitarea Rusiei ca NATO să revină la granițele din 1997, trezesc îngrijorări. Un posibil aranjament ruso-american ar putea răsturna echilibrele de securitate din Estul Europei.
Ce să înțelegem din pozițiile celor două părți?
Solicitarea Kremlinului ar viza statele central și est-europene care au aderat la Alianță după 1997 (Polonia, Ungaria, Cehia, România, Bulgaria, țările baltice). Moscova clamează nevoia unei sfere legitime de influență.
Tendința Moscovei este de a supralicita în negocieri, pentru a se asigura că obține ceea ce vizează, de fapt, pe termen scurt: încetarea războiului din Ucraina, pe care nu îl poate câștiga convențional, și securizarea teritoriilor ocupate.
De cealaltă parte, recent, președintele Trump a descris NATO drept o povară costisitoare și l-a atacat dur pe Volodimir Zelenski, acuzându-l că ar refuza alegerile de frică să nu piardă puterea. Aparent dispus să cedeze ceva Moscovei, Trump a schimbat din nou macazul pe 19 februarie, declarând că Rusia nu poate dicta Americii ce să facă.
Deși președintele Trump și-a arătat uneori scepticismul privind costurile NATO, Congresul și instituțiile americane mențin o linie fermă: apărarea flancului estic rămâne vitală atât pentru interesele de securitate, cât și pentru credibilitatea Statelor Unite. Din punctul meu de vedere, factorii decizionali de la Washington, de la Președinte și Congres, până la Departamentul de Stat și cel al Apărării, nu par dispuși să se retragă din Europa de Est. Aici SUA au efectuat investiții majore și dețin infrastructură critică pentru proiectarea forței.
Importanța României pentru Washington
La baza aeriană Mihail Kogălniceanu, SUA au investit 2,5 miliarde de dolari. Aici SUA menține în rotație câteva mii de militari și echipamente avansate (F-16, drone MQ-9 Reaper). Poziționată la Marea Neagră, la doar 300 km de Odesa, baza servește drept nod-cheie pentru operarea rapidă în regiunea Mării Negre și în Orientul Mijlociu.
Baza militară de la Deveselu este un punct strategic esențial al sistemului de apărare antirachetă al SUA și NATO. Baza deține sistemul Aegis Ashore, destinat să protejeze împotriva amenințărilor balistice. Baza este operată de aproximativ 200-250 de militari americani, sprijiniți de personal român. Costul construcției a fost de circa 800 de milioane de dolari.
România exportă spre SUA circa 1 miliard de dolari anual. Este un volum sub potențial, dar suficient pentru a demonstra utilitatea acestei relații economice. Guvernele române au însă restanțe (tipic): reformarea birocrației și modernizarea infrastructurii ar putea atrage investiții americane mai consistente, care ar consolida și mai mult parteneriatul militar.
Costurile unei retrageri NATO
Un pas înapoi din Europa de Est ar antrena daune semnificative pentru SUA și regiune. Militar, Washingtonul ar pierde accesul la mai multe baze strategice, slăbindu-și capacitatea de reacție în Marea Neagră, Caucaz și Orientul Mijlociu.
Economic, s-ar afecta exporturile americane de sute de miliarde de dolari către UE, iar destabilizarea piețelor est-europene ar avea un efect de domino asupra comerțului și investițiilor.
Credibilitatea globală a SUA ar fi serios afectată, într-un moment în care SUA își concentrează atenția pe confruntarea cu China în Pacific.
Nevoia de realism
Ca român, am văzut tranziția țării de la dictatura comunistă la statutul de aliat al SUA. Faptul că Donald Trump practică o retorică imprevizibilă nu trebuie să ne facă să uităm că structurile politice și economice americane sunt profund angajate în Europa.
Eu cred că negocierile de la Riyadh pot aduce, cel mult, un compromis limitat în privința conflictului din Ucraina, dar cu greu ar putea repune NATO la granițele din 1997. Interesele americane, militare și comerciale, sunt prea puternice pentru a fi abandonate, iar Moscova nu pare un partener de încredere care, odată ce a primit concesiile vizate, va livra ce a promis (probabil suport în disputa cu China).
Deocamdată, investițiile cresc și baza Kogălniceanu rămâne un pilon strategic pentru SUA. Zvonurile despre o retragere radicală s-ar putea să rămână doar speculații, deși, într-o Europă din ce în ce mai tensionată, prudent e să nu ignorăm niciodată lecțiile trecutului.
Un lucru este cert: România trebuie să-și intensifice eforturile diplomatice pe toate canalele posibile. Trebuie să ne comunicăm poziția, să ne arătăm avantajele, într-un cuvânt, să facem lobby pentru noi înșine. Și pentru asta trebuie să implicăm profesioniști experimentați și, totodată, să punem capăt instabilității politice.
Nu putem fi parteneri credibili dacă nu dăm dovadă de stabilitate și profesionalism. Heirupismul caracteristic nu mai funcționează. Decidenții de azi, dintre care unii se leagă de putere, deși sunt vădit nepotriviți să ne conducă, trebuie să se trezească rapid la realitate. Altfel, vom fi, precum drumarii noștri, luați prin surprindere de iarna sovietică într-un Februarie diplomatic.
