Procurorul militar Cătălin Ranco Pițu a introdus în rechizitoriul din dosarul Revoluției un articol scris de Valentin Vasilescu pentru „Vocea Rusiei”, pe tema războiului radioelectronic din decembrie ’89. În mod ironic, Dosarul Revoluției abundă de acuzații referitoare la rusofilia și legăturile cu KGB și GRU ale grupării Ion Iliescu- Nicolae Militaru – n. red. „Uneori, interesele fostei Securități și ale Rusiei (sau anterior Uniunii Sovietice) se împletesc!”, remarcă cercetătorul american Richard Hall, într-un articol publicat pe Substack.
Sub pseudonimul Roland O. Thomasson, istoricul și politologul Richard Hall a scris, împreună cu Mădălin Hodor și Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, volumul „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, în care contestă concluziile rechizitoriului în dosarul Revoluției din ’89, întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ. De altfel, viitoarea carte a lui Cătălin Ranco Pițu, care va apărea în primăvara lui 2026, va fi un răspuns la acest volum. În trecut, Richard Hall a fost analist la CIA, agenția de informații externe a SUA, și a preferat să semneze carte sub pseudonim, pentru ca trecutul său să nu afecteze credibilitatea cercetării.
Richard Andrew Hall deține o licență de la Universitatea din Virginia (1988) și un doctorat de la Universitatea Indiana (1997). A lucrat pentru CIA între 2000 și 2024. Înainte de a se alătura Agenției, a publicat numeroase lucrări despre Revoluția Română și istoriografia acesteia, inclusiv în revistele românești „22” și „Sfera Politicii” în 1996, „East European Politics and Societies” în 1999 și „Europe-Asia Studies” în 2000.
„Pe rețelele de socializare, Vasilescu îl acuză pe Pițu că a furat din articolul său, din 2013, despre războiul radioelectronic din decembrie 1989. Pitu folosește și alte surse pentru a-și susține afirmația – unele dintre ele par a fi pure invenții – dar însăși ideea că, un volum din 2018, din Dosarul Revoluției, ar trebui să includă ceva difuzat de Vocea Rusiei este uluitoare”, scrie Hall.
Analiză comparativă
Pornind de la articolul lui Richard Hall, „Independent news” a comparat capitolul din Rechizitoriul Revoluției, intitulat „XIV. ELEMENTE IMPORTANTE ALE STĂRII DE FAPT DIN INTERVALUL 22-30 DECEMBRIE 1989. a. Diversiunea radio-electronică, componentă a inducerii în eroare” (pag. 259), pe care îl vom numi „Textul 1”, cu articolul din „Vocea Rusiei” scris de Valentin Vasilescu, intitulat „Revoluția Română: Diversiunea radioelectronică din 1989, opera conducerii Aviației și a Apărării AA. Partea a VIII-a”, pe care îl vom numi „Textul 2” și pe care-l găsiți la finalul articolului în facsimil.
Cronologic Textul 2 a fost publicat înaintea Textului 1.
Concluzia la care am ajuns este că substanța celor două materiale este aproape identică. Ele descriu același fenomen, folosind aceeași arhitectură conceptuală și sprijinindu-se pe aceleași surse militare primare din anii 1989–1990.
Elementele comune ale celor două texte referitoare la presupusa existență a unui război radio-electronic în decembrie 1989 este identitatea absolută a elementelor de fond. Ambele:
– descriu aceleași tipuri de ținte apărute pe radare,
– se referă la aceleași instituții: CAAT, CAvM, RAA, nodurile VOZDUH-1M,
– prezintă aceleași tehnologii: ALMAZ-2, bruiajul coordonat, VP-15,
– invocă aceleași documente interne: rapoartele CAAT din 1990, notele tehnice privind ALMAZ, inventarul cu exercițiile din anii ’80,
– analizează aceleași episoade din 22–25 decembrie,
– și, cel mai important, ajung la aceeași interpretare structurală: diversiunea a fost o simulare internă generată cu tehnică românească și operată de persoane aflate în structurile de comandă ale armatei.
Această suprapunere masivă arată că cele două texte nu sunt doar compatibile, ci provin, în mod evident, din aceeași școală de interpretare a evenimentelor. Fie că este vorba de ancheta oficială (Textul 1), fie de analiza ulterioară publicată de un fost ofițer de aviație (Textul 2), ambele se întorc la aceleași repere: rapoartele CAAT, analiza utilizării sistemelor ALMAZ-VOZDUH, documentele din 1990 care arătau că ţintele false puteau fi generate de la stațiile interne, mărturiile ofițerilor superiori implicați în evenimente.
Practic, cele două texte funcționează ca două straturi narative diferite peste același set de date militare. Unul extrage concluzii formale pentru dosarul Revoluției; celălalt traduce aceleași concluzii în termenii unui articol explicativ. Convergența lor confirmă nu doar consistența surselor, ci și persistența unei interpretări unitare privind originea internă a diversiunii și rolul ei în dinamica din decembrie 1989.
Tema centrală este identică
Cele două texte pornesc de la aceeași premisă fundamentală: în decembrie 1989, sistemul național de apărare antiaeriană al României a fost supus unei ample operațiuni de inducere în eroare, construită printr-o diversiune radio-electronică fără precedent.
Ambele lucrări urmăresc și descriu aceeași temă centrală: un mecanism artificial prin care pe ecranele radarelor au fost generate ținte aeriene false, suficient de credibile pentru a declanșa reacții militare reale.
În ambele relatări, „diversiunea” nu este tratată ca un simplu episod secundar, ci ca un element esențial al strategiei de manipulare din acele zile. Conceptul este definit identic: o acțiune secundară proiectată pentru a fi percepută ca principală, având rolul de a devia atenția, resursele și decizia militară de la evenimentele reale. Prin intermediul tehnicii de simulare, s-a produs impresia unui atac aerian organizat, în desfășurare, asupra teritoriului României, deși în realitate nu exista nicio intruziune fizică asupra spațiului aerian.
Această generare de ținte false devine punctul de convergență între cele două texte. Ambele afirmă că simularea masivă a „elicopterelor” inamice nu a avut ca scop lovirea unor obiective militare, ci bulversarea totală a apărării antiaeriene. Prin inundarea radarelor cu semnale artificiale, apărarea AA a fost forțată să reacționeze la un pericol inexistent: s-au tras rachete, s-au mobilizat unități, s-au emis ordine de închidere a spațiului aerian, iar comandamentele au intrat într-o stare de alertă permanentă. Această reacție exagerată, stimulată prin înșelare tehnică, a dezorganizat profund sistemul militar, exact în momentul în care statul român traversa cele mai intense ore ale schimbării de regim.
Astfel, tema centrală comună a celor două texte nu este doar existența unei diversiuni, ci rolul ei strategic. Diversiunea radio-electronică devine cheia prin care poate fi înțeles haosul militar din acele zile: o acțiune tehnică deliberată, menită să paralizeze mecanismele de comandă și control ale apărării antiaeriene și să transforme percepția unui atac fictiv într-o realitate operațională. În esență, ambele texte descriu un fenomen unic în istoria militară românească: un conflict simulat care a produs consecințe reale.
Apariția țintelor aeriene false (simulări)
Unul dintre cele mai puternice elemente de convergență dintre cele două texte este descrierea identică a fenomenului radar care a marcat zilele de 22–25 decembrie 1989. Ambele relatări indică faptul că, într-un interval scurt și într-un context de maximă tensiune politică și militară, pe radarele sistemului național de apărare antiaeriană au început să apară ținte cu caracteristici foarte apropiate de cele ale elicopterelor. Această apariție masivă și simultană a unor obiecte aparent aeriene, fără o corespondență vizuală sau acustică, devine unul dintre pilonii centrali ai ideii de diversiune radio-electronică.
Ambele texte notează cu precizie că aceste ținte au apărut în mod constant între 22 și 25 decembrie 1989, cu un vârf în primele două nopți. Caracteristicile tehnice ale acestor obiecte sunt descrise aproape identic: altitudini extrem de joase, sub 500 de metri, viteze reduse, cuprinse între 120 și 200 km/h, și traiectorii cu durate de ordinul minutelor. În termeni operaționali, toate aceste elemente converg către același tip de profil: cel al elicopterelor militare care zboară pentru a evita detectarea. De aceea, militarii din acele zile au ajuns rapid la concluzia că se confruntau cu formațiuni de elicoptere, deși realitatea nu confirma prezența lor.
Diferența dintre cele două texte este doar de nuanță: Textul 1 oferă o cifră oficială, impresionantă—1336 de ținte separate detectate în trei zile—în timp ce Textul 2 vorbește despre un număr mare, dar nedefinit, de ținte inserate artificial în sistem. Această armonie între cantitativ și calitativ indică faptul că ambele surse se raportează la același fenomen militar, observat și documentat într-o manieră similară.
În plus, ambele texte menționează apariția unor fenomene luminoase staționare în aceleași zone în care radarele semnalau ținte. Aceste lumini—care ar fi trebuit, în mod normal, să fie însoțite de zgomotul specific al elicopterelor—nu aveau niciun corespondent sonor. Această lipsă totală de zgomot contrazicea comportamentul oricărui aparat de zbor real și întărea suspiciunea că ceea ce se vedea pe radare nu era rezultatul unei incursiuni aeriene autentice, ci al unei simulări tehnice.
Prin repetarea aproape identică a acestor caracteristici în ambele texte, devine evident că cele două surse discută același tip de fenomen: o generare artificială și masivă de ținte false, construite pentru a imita elicoptere, dar lipsite de orice element fizic asociat acestora. Această suprapunere remarcabilă între descrierile tehnice consolidă ideea unei operațiuni deliberate de inducere în eroare, mai degrabă decât a unui atac aerian real.
Reacțiile apărării antiaeriene
Un alt punct de suprapunere majoră între cele două texte este modul în care descriu reacția apărării antiaeriene la aparițiile radar din 22–25 decembrie 1989. Evenimentele se desfășoară identic în ambele relatări, ceea ce arată nu doar o concordanță de interpretare, ci și existența unei memorii operative comune în structurile militare care au documentat acele zile.
Primul element asupra căruia cele două texte coincid este decizia rapidă și fermă a Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT) de a închide complet spațiul aerian al României. În ambele descrieri, acest ordin apare ca o reacție imediată la intrarea în funcțiune a rețelei radar, care indica prezența unor formațiuni aeriene suspecte. Închiderea spațiului aerian nu era o procedură uzuală, ci un semnal de maximă gravitate, menit să elimine orice risc de confuzie între aparatele proprii și presupusele ținte ostile. Ambele texte marchează acest moment ca fiind decisiv în modul în care s-au succedat evenimentele.
De asemenea, ambele surse descriu lansarea unui număr semnificativ de rachete antiaeriene și efectuarea de trageri intense la sol, cu muniție reală. Reacția militară a fost una amplă, dispersată teritorial, declanșată de apariția simultană a țintelor pe radare. În ambele versiuni, artileria AA și unitățile de rachete au acționat repetat, în mai multe puncte ale țării, conform procedurilor standard pentru combaterea unui atac aerian. Acest element Confirmă că fenomenul a fost perceput ca real și periculos de către structurile militare aflate în dispozitiv.
Un aspect-cheie comun celor două texte este faptul că, în ciuda consumului considerabil de muniție și a numărului mare de lovituri raportate, nu a fost găsit niciun rest provenit de la vreo țintă doborâtă. Această absență totală de materiale—fuzelaje, fragmente, resturi combustibile—răstoarnă complet ipoteza unui atac aerian real și devine una dintre cele mai solide dovezi că țintele erau simulate. Ambele texte insistă asupra acestui paradox: radarele indicau ținte, rachetele erau lansate, dar realitatea fizică nu confirma existența obiectelor urmărite.
În aceeași linie, ambele texte subliniază incapacitatea piloților de a vedea vizual țintele indicate electronic. Aviatorii ridicați în aer raportau că radarul de bord semnaliza o țintă, dar ochiul uman nu surprindea nimic în spațiul aerian imediat. Această disonanță între percepția electronică și cea vizuală este esențială pentru înțelegerea mecanismului diversiunii. Dacă piloții ar fi observat clar elicoptere sau aparate de zbor, interpretarea ar fi fost diferită; însă coincidența dintre detecția exclusiv radar și absența completă a semnelor vizibile indică faptul că semnalul provenea din interiorul sistemului, nu din cer.
Prin aceste puncte comune, cele două texte descriu aceeași succesiune de reacții militare generate de un pericol artificial. Ele arată cum apărarea antiaeriană a fost pusă într-o stare de alertă totală de un atac care nu a existat niciodată în plan fizic, ci doar în rețeaua de radiolocație, manipulată sau simulată prin mijloace tehnice interne.
Sistemele ALMAZ/VOZDUH și simularea țintelor
Reacțiile militare descrise în ambele texte arată, fără echivoc, un tablou coerent al modului în care sistemul de apărare antiaeriană a României a fost împins într-o stare de alarmă totală în urma unei amenințări care, în realitate, nu s-a materializat niciodată. Ambele surse urmăresc aceeași succesiune de decizii și consecințe, ceea ce dezvăluie un comportament instituțional uniform, declanșat de semnalele false apărute pe radare.
Primul act al acestei reacții se regăsește în ambele texte: ordinul imediat al CAAT de a închide complet spațiul aerian al României. Acest gest, extrem de rar și de grav, nu este prezentat ca o măsură preventivă oarecare, ci ca o reacție directă la percepția unui atac aerian de amploare. Închiderea spațiului aerian avea scopul de a limita riscurile operaționale, de a împiedica orice confuzie între aeronavele proprii și presupusele ținte ostile, și de a permite apărării antiaeriene să acționeze fără restricții împotriva obiectelor detectate. Faptul că ambele texte subliniază acest ordin arată importanța lui în dinamica evenimentelor și confirmă că situația a fost tratată ca un pericol real, chiar dacă, în retrospectivă, nu exista nicio amenințare concretă.
În paralel cu această măsură drastică, cele două texte consemnează desfășurarea unor acțiuni militare intense: lansarea de rachete antiaeriene și trageri repetate cu artileria AA. Din relatări reiese clar că, în mai multe puncte ale țării, unitățile de apărare au acționat conform procedurilor de luptă, angajând țintele afișate pe radare ca și cum ar fi fost aparate de zbor ostile. Acest răspuns amplu, coordonat și consumator de muniție dovedește că întreaga structură militară a considerat situația autentică. Nicio unitate nu a tratat semnalele de pe radar ca simple anomalii tehnice; dimpotrivă, ele au fost interpretate ca amenințări, ceea ce arată persuasivitatea simulării.
Un element în care textele sunt din nou perfect aliniate este absența totală a resturilor de la țintele presupus doborâte. Indiferent de numărul de rachete lansate și de intensitatea tragerilor, niciun fragment de aeronavă nu a fost recuperat. Această lipsă este profund anormală în contextul unei lupte antiaeriene, unde chiar și un aparat de dimensiuni mici ar fi lăsat în urmă urme materiale: metal, combustibil, componente electronice. Atât Textul 1, cât și Textul 2 insistă asupra acestui aspect, pentru că el răstoarnă întreaga aparentă logică a evenimentelor: deși sistemul reacționa la o invazie aeriană, în realitate nu exista nimic fizic asupra căruia să se fi tras.
Aceeași idee este întărită de relatarea concordantă privind dificultățile întâmpinate de piloți. În ambele texte, aviatorii ridicați pentru interceptare raportează că sistemele radar de la bord indicau o țintă, însă ochiul lor nu putea confirma vizual nimic. Această disociere între detecția electronică și observația directă este un indiciu esențial al faptului că țintele erau generate prin mijloace tehnice interne, nu prin prezența unor aeronave reale. Dacă ar fi existat elicoptere sau avioane în acele zone, piloții le-ar fi putut vedea fie prin iluminare, fie prin contur, fie prin semnătura termică—dar niciunul dintre aceste elemente nu a fost observat.
În ansamblu, reacțiile militare descrise identic în ambele texte compun imaginea unui sistem de apărare antiaeriană manipulat să lupte împotriva unor obiecte inexistente. Măsurile luate au fost reale, consumurile de muniție au fost reale, alerta a fost reală—doar țintele au fost simulate. Această simetrie între cele două surse arată că ambele urmăresc aceeași logică operațională și confirmă aceeași concluzie: inducerea în eroare a apărării AA a fost atât credibilă, cât și eficientă, iar efectele ei au modelat decisiv desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989.
Ideea că diversiunea a fost produsă din interior
Unul dintre cele mai semnificative puncte de convergență între cele două texte este concluzia comună, ferm formulată, potrivit căreia diversiunea radio-electronică din decembrie 1989 nu a fost opera unei puteri străine, ci a fost generată chiar din interiorul structurilor militare ale României. Ambele relatări resping explicit teza dominantă din anii imediat următori Revoluției—cea care invoca implicarea URSS sau a SUA—considerând-o fie superficială, fie deliberat indusă, pentru a ascunde responsabilitatea reală.
Atât Textul 1, cât și Textul 2 arată că probele prezentate oficial la începutul anului 1990 pentru a susține ipoteza unui atac radio-electronic sovietic erau fie irelevante, fie complet fabricate. Exemple precum balonul meteorologic cu emițător recuperat lângă Timișoara sau containerele „de origine sovietică” sunt tratate în ambele texte ca obiecte disparate, fără legătură cu evenimentele din decembrie 1989. Această coincidență analitică sugerează că ambele surse au acces la aceleași concluzii ale experților militari: dispozitivele respective nu puteau produce bruiajul masiv afișat de radare și erau, cel mai probabil, parte dintr-o narativă construită post-factum pentru a acoperi originile interne ale diversiunii.
Ambele texte merg mai departe și formulează aceeași suspiciune: sistemele tehnice care au generat țintele false—ALMAZ-2, VOZDUH-1M și infrastructura de radiolocație—nu doar că se aflau pe teritoriul României, dar erau controlate de structuri militare interne, în special din zona Comandamentului Aviației și Apărării Antiaeriene. Faptul că tehnologia permitea introducerea de ținte false în rețea, că această practică era folosită regulat în exerciții și că doar personal aflat în interiorul sistemului putea opera mecanismele, îi conduce pe ambii autori la aceeași concluzie inevitabilă: manipularea nu putea veni din exterior.
Mai mult, ambele texte indică, în mod convergent, că diversiunea avea un caracter coordonat și precis, ceea ce exclude posibilitatea unui bruiaj întâmplător sau al unei intruziuni neautorizate din partea unui stat străin. Pentru ca țintele false să apară simultan în mai multe zone ale țării, să aibă traiectorii coerente, să se sincronizeze cu apeluri telefonice anonime și cu mesaje de alarmă, era necesară implicarea unor persoane aflate în poziții de comandă, cu acces direct la sistemele de generare și distribuție a datelor radar. Această idee apare explicit în Textul 2 și implicit în Textul 1, dar în ambele cazuri concluzia este aceeași: operațiunea a fost concepută, declanșată și menținută de personal militar român.
Astfel, cele două texte nu doar că se suprapun în descrierea fenomenului, ci și în interpretarea responsabilității. Ele construiesc aceeași linie argumentativă: probele invocate împotriva URSS nu rezistă verificării, atacul nu a fost real, iar simularea nu putea fi obținută decât prin intervenție directă asupra rețelei de radiolocație de către structuri interne ale MApN. În această lectură comună, diversiunea radio-electronică devine nu rezultatul unei agresiuni externe, ci instrumentul unui mecanism intern de deturnare a deciziei militare, folosit în miezul evenimentelor care au schimbat regimul politic al României.
Menționarea punctelor de comandă și a bruiajului
Un alt element de convergență între cele două texte este modul în care descriu structura de comandă și contextul tehnic în care s-a desfășurat diversiunea radio-electronică. Ambele surse fac referire la același nod operațional strategic: PCP- Punctul de Comandă Principal al Comandamentului Aviației și Apărării Antiaeriene.
Faptul că ambele texte menționează explicit acest centru arată că el a reprezentat locul în care informațiile radar, ordinele operative și deciziile tactice erau integrate, analizate și distribuite. În ambele narațiuni, PCP apare nu doar ca un element geografic, ci ca un pivot tehnic și decizional al întregii operațiuni, locul în care semnalele false puteau fi introduse și din care reacțiile militare erau coordonate.
În același timp, cele două texte descriu un fenomen comun: „bruiajul masiv” care afecta comunicațiile și rețelele de conducere ale CAAT. Acest bruiaj, prezentat ca o componentă esențială a confuziei, a afectat atât liniile de telefonie militară, cât și canalele radio. În ambele relatări, bruiajul nu apare ca o simplă interferență accidentală, ci ca un mecanism deliberat, sincronizat cu apariția țintelor false. El are rolul de a reduce capacitatea de coordonare a unităților, de a îngreuna verificarea informațiilor și de a izola punctual comandanții, astfel încât impresia unui atac real să fie cât mai credibilă și imposibil de contrazis rapid. Prezentat în ambele texte în aceeași manieră, bruiajul devine un instrument complementar simulării radar, parte integrată a aceleiași operațiuni de inducere în eroare.
Un alt punct crucial în care cele două surse converg este observația privind „nefolosirea echipamentelor de contracarare a bruiajului”, în special sistemul VP-15, montat pe autospecialele VOZDUH-1M. Atât Textul 1, cât și Textul 2 remarcă faptul că tocmai echipamentul care putea identifica și localiza sursele de bruiaj—prin metoda triangulației—nu a fost utilizat. În Textul 2, această omisiune este prezentată ca o interdicție explicită, venită de la nivelul de comandă, iar în Textul 1 apare ca o anomalie operațională care nu poate fi explicată în parametri standard ai doctrinei militare. Ambele texte sugerează că, dacă VP-15 ar fi fost pus în funcțiune, ar fi devenit evident că țintele false erau generate din interiorul sistemului, nu din afara granițelor. În acest sens, neactivarea echipamentelor nu este interpretată ca o întâmplare, ci ca un indiciu că manipularea avea loc chiar din zona de comandă, acolo unde accesul la sistemele ALMAZ și VOZDUH era deplin.
Prin aceste elemente comune—PCP ca nod decizional, bruiajul masiv ca instrument de perturbare și neutilizarea deliberată a mijloacelor de contracarare—ambele texte conturează aceeași arhitectură operațională a diversiunii. Ele arată că perturbarea sistemului AA nu a fost un incident tehnic, ci un proces organizat, desfășurat în chiar centrul structurilor de comandă, cu folosirea selectivă sau blocarea intenționată a capabilităților tehnologice. Aceste convergențe explică nu doar modul în care simularea a fost posibilă, ci și eficiența cu care a paralizat, pentru câteva zile, mecanismele cheie ale apărării aeriene românești.
Referințe la structurile militare anti-aeriene (AA)
Un alt element care demonstrează coerența internă și paralelismul dintre cele două texte este utilizarea acelorași instituții militare și a aceleiași arhitecturi organizatorice pentru a descrie evenimentele din decembrie 1989. Ambele texte operează în interiorul aceleiași structuri conceptuale și instituționale, ceea ce arată că se sprijină pe aceleași surse documentare militare și pe aceeași organizare a apărării antiaeriene românești.
În primul rând, CAAT – Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului apare în ambele narațiuni ca pilon central al gestionării situației aeriene. Este instituția responsabilă pentru detectarea țintelor, coordonarea răspunsului, emiterea ordinelor de luptă și închiderea spațiului aerian. În ambele texte, CAAT se află în centrul deciziilor critice, fiind direct implicat în interpretarea semnalelor radar și în gestionarea confuziei create de țintele false. Prin rolul său, devine un actor principal în întreaga construcție operațională.
În același timp, CAvM – Comandamentul Aviației Militare este menționat cu exact aceeași funcție în ambele texte: autoritatea care coordona aviația de vânătoare, interacțiunea cu sistemul de detectare radar și ordinele de interceptare. În descrierea ambelor surse, CAvM nu este doar un participant pasiv, ci instituția care opera sistemele ALMAZ și VOZDUH-1M, instrumentele tehnice esențiale pentru generarea și distribuirea țintelor false. Această suprapunere indică o înțelegere comună a modului în care aviația militară era integrată în infrastructura AA.
De asemenea, RAA – unitățile de Rachete Antiaeriene sunt descrise în mod identic ca fiind componente operative, puse în mișcare de semnalele radar și responsabile pentru lansarea efectivă a rachetelor împotriva țintelor detectate. Ambele relatări confirmă că RAA au acționat repetat asupra țintelor simulate, fără să obțină vreun rezultat fizic, ceea ce întărește ideea că informația care ajungea la aceste unități era falsificată încă din rețea.
Nu în ultimul rând, sistemul VOZDUH-1M, prezent în ambele texte, este descris ca parte integrantă a infrastructurii automate de comandă și control. Rolul său, așa cum apare în ambele surse, este cel de filtrare, distribuire și integrare a datelor radar, dar și de suport pentru generarea și menținerea țintelor false. Prezentarea identică a acestui sistem tehnic întărește faptul că ambele texte analizează aceeași rețea militară, cu aceleași capacități și vulnerabilități.
Prin utilizarea acestor instituții în mod consistent și coordonat, cele două texte dau viață aceleiași arhitecturi militare. Descriu același ecosistem operațional, în care radarele, punctele de comandă, aviația de vânătoare, unitățile de rachete și sistemele automate de conducere sunt interconectate și răspund colectiv la semnalele generate în rețea. Această suprapunere nu este accidentală: ea indică faptul că ambele texte examinează fenomenul din interiorul aceleiași structuri instituționale, folosind aceleași repere și aceleași mecanisme pentru a explica modul în care diversiunea radio-electronică a devenit posibilă și eficientă.
Secvențe istorice identice
Un alt aspect care arată cât de profund se suprapun cele două texte este cronologia perfect aliniată pe care o folosesc pentru a explica desfășurarea evenimentelor. Ambele relatări pornesc din aceeași zi critică, 22 decembrie 1989, momentul în care pe radarele apărării antiaeriene încep să apară primele ținte suspecte—obiecte care mimează comportamentul elicopterelor, dar care nu pot fi identificate vizual sau auditiv. În ambele texte, această zi reprezintă începutul unei secvențe tehnico-militare care avea să bulverseze complet capacitatea de reacție a armatei române.
În continuare, atât Textul 1, cât și Textul 2 descriu perioada 22–25 decembrie ca intervalul în care sistemul AA este supus unor presiuni continue și reacții repetate la nivel național. În această etapă, în ambele relatări se produce aceeași dinamică: alarmă generală, închiderea spațiului aerian, lansări de rachete, trageri de la sol, confuzie în punctele de comandă, interferențe pe canalele de comunicare și imposibilitatea piloților de a confirma vizual țintele. Această suprapunere arată că ambele texte analizează nu doar același fenomen tehnic, ci și aceleași reacții instituționale, într-o succesiune temporală identică.
După încheierea confruntărilor simulate, cronologia celor două texte se mută în „perioada post-revoluționară”, unde descriu același tip de investigații, încercări de justificare și manipulări ale probelor. În ambele surse apare exact aceeași temă: autoritățile militare și judiciare din 1990 au prezentat probe care ar fi indicat implicarea URSS într-un atac radio-electronic, însă aceste dovezi se dovedesc, în ambele texte, lipsite de relevanță sau fabricate. Baloanele meteorologice, containerele de origine sovietică și alte elemente similare sunt privite în ambii autori ca tentative de a construi o narațiune convenabilă, menită să ascundă responsabilitatea internă.
Aceeași hermeneutică operează în finalul celor două texte: concluzia este identică — diversiunea radio-electronică a fost o „operațiune internă”, realizată cu mijloace tehnice aflate în dotarea armatei române și coordonată de structuri ale MApN. Această concluzie nu apare ca o speculație, ci ca rezultatul unui fir cronologic coerent, în care fiecare etapă se leagă de următoarea: aparițiile radar inexplicabile, reacțiile militare disproporționate, absența oricăror urme materiale, dificultățile piloților, bruiajul sistematic și, ulterior, lipsa unor probe externe consistente.
Prin faptul că urmează aceeași succesiune de momente — debutul pe 22 decembrie, intensificarea în zilele următoare, clarificările post-factum și concluzia unei operațiuni interne — ambele texte reconstituie același scenariu operațional. Cronologia comună nu doar că legitimează concluziile prezentate, ci arată că cele două analize au la bază aceeași linie factuală, interpretată prin lentile diferite, dar conducând la aceeași lectură a evenimentelor: inducerea în eroare nu a fost un accident și nici un act extern, ci o acțiune deliberată și coordonată din interiorul mecanismelor militare ale statului.
Concluzii generale similare
Cele două texte se întâlnesc în final într-o concluzie comună, formulată clar și fără echivoc: ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în spațiul aerian al României nu a fost un atac real, ci o „diversiune simulată”, construită cu mijloace interne și orchestrată chiar din interiorul structurilor militare. Ambele relatări insistă asupra faptului că țintele apărute pe radare nu au fost aparate de zbor reale, ci rezultatul unor proceduri tehnice de generare a semnalelor false — proceduri aflate deja în uzul armatei române, folosite în mod obișnuit la antrenamente.
Această simulare nu ar fi putut fi realizată decât cu tehnică românească, operată din nodurile interne ale sistemului ALMAZ–VOZDUH și distribuită pe întreg teritoriul prin rețeaua națională de radiolocație. Ambele texte elimină ipoteza intervenției străine — fie sovietice, fie americane — nu prin speculație, ci prin argument tehnic: nici bruiajul, nici țintele false, nici sincronizarea lor cu apelurile anonime și cu deciziile operative nu puteau fi generate din afara rețelei. Totul s-a produs pe infrastructura militară românească, controlată exclusiv de cadre ale MApN.
Un element esențial asupra căruia cele două texte cad de acord este „rolul strategic al diversiunii”. Aceasta nu a fost o simplă anomalie tehnică, ci un instrument construit pentru a crea haos operațional. Prin inundarea radarelor cu ținte simulate, sistemul de apărare antiaeriană a fost dezorganizat, comandanții au fost forțați să emită ordine grăbite și nefundamentate, iar unitățile de luptă au fost plasate într-o stare de confuzie permanentă. Răspunsul militar — trageri, lansări de rachete, mobilizări — a consumat resurse reale pentru a combate un pericol inexistent. Acest haos a avut consecințe nu doar tehnice, ci și politice: a creat contextul pentru justificarea unor acțiuni ale noilor structuri de putere, inclusiv consolidarea controlului FSN și eliminarea unor figuri militare considerate incomode.
În ambele texte, responsabilitatea nu este plasată pe executanți de nivel inferior, ci pe persoane aflate în „structurile de comandă ale Armatei”, cei care aveau acces la tehnologie, la punctele de comandă și la capacitatea de a introduce ținte false în rețea. Acești actori apar în ambele relatări ca fiind singurii care puteau opera sistemele la un nivel atât de complex, coordonând simultan semnalele radar, bruiajul, mesajele de alarmă și ordinele transmise unităților operative. Concluzia comună este că diversiunea nu a fost doar internă, ci instituțională, orchestrată de persoane cu experiență, autoritate și control asupra infrastructurii AA.
Astfel, ambele texte oferă aceeași imagine finală: diversiunea radio-electronică a fost o operațiune internă, realizată cu echipament românesc, pusă în mișcare de structuri militare ale statului și utilizată pentru a destabiliza deliberat sistemul național de apărare în momentele decisive ale schimbării politice din 1989.
RECHIZITORIUL REVOLUȚIEI POATE FI CONSULTAT AICI. CAPITOLUL DEDICAT RĂZBOIULUI ELECTRONIC SE GĂSEȘTE LA PAG. 259
ARTICOLUL DIN „VOCEA RUSIEI”
