În cele două mandate prezidențiale (2004- 2014), Traian Băsescu s-a prezentat în spațiul public drept președintele care rupe definitiv România de trecutul comunist. A condamnat oficial regimul, a validat „Raportul final” al Comisiei Tismăneanu, a vorbit despre crimele Securității și a utilizat retorica anticomunistă ca instrument de legitimare politică. Același Băsescu a creditat masiv, în mod constant, interpretarea Securității asupra Revoluției din 1989. Poate nu întâmplător, ulterior a fost deconspirat drept sursa „Petrov” a Direcției a IV-a a Securității- Contrainformații Militare, precum și sursă a Securității Constanța.
Pe blogul său „Romanian Revolution of december 1989”, istoricul și politologul american Richard Andrew Hall i-a dedicat lui Traian Băsescu 8 episoade în care analizează atitudinea sa față de Revoluția din decembrie ’89, fosta Securitate, precum și condamnarea comunismului.
Concluzia sa a fost că, în ciuda comportamentului său public, Băsescu a fost un mistificator al adevărului despre Revoluție, servind interesele fostei Securități. El a fost informator al fostei Securități, cu numele de cod „Petrov”, protejat al vechilor rețele și promotor al versiunii Securității despre evenimentele din 1989, chiar și după momentul deconspirării sale.
Dublul limbaj față de regimul comunist: condamnare de fațadă, protejarea structurilor
În 18 decembrie 2006, Traian Băsescu, la acea dată președinte al României, rostește în Parlament discursul istoric de condamnare a comunismului. Este momentul-simbol al Președinției sale.
El denunță Securitatea drept instituție „criminală și ilegitimă”. Ciudat, deoarece cu 9 luni înainte de discurs, pe 21 iulie 2006, Traian Băsescu participă la depunerea jurământului de credință de către absolvenții Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București. La eveniment este prezent și generalul Iulian Vlad, fostul șef al Securității, care și apare într-o fotografie, în spatele șefului statului.
Era prima apariție publică a fostului șef al Securității după 1989, într-un cadru oficial, alături de președintele României. Evenimentul a fost prezentat pe site-ul Administrației Prezidențiale, cu tot cu fotografia în care Iulian Vlad apare la dreapta lui Traian Băsescu.
Lipsă de entuziasm
Cu câteva luni înainte de fotografia cu Iulian Vlad, șeful statului înființase Comisia prezidențială pentru studierea dictaturii comuniste, iar prof. Vladimir Tismăneanu, președintele acesteia, precizase public că una dintre concluziile raportului va fi că „Securitatea a fost o instituție criminală de la început până la sfârșit”, adică inclusiv în perioada mandatului ultimului șef al acesteia, Iulian Vlad. Vladimir Tismăneanu era directorul Centrului pentru Studiul Societăților Postcomuniste de la Universitatea din Maryland (SUA).
Fosta consilieră prezidențială Adriana Saftoiu povestește, în cartea sa „Cronică de Cotroceni”, faptul că Traian Băsescu a „acceptat cu indiferență” atât înființarea Comisiei pentru condamnarea comunismului, cât și numirea la conducerea sa a lui Vladimir Tismăneanu.
„Comisia pentru condamnarea comunismului a fost propunerea lui Claudiu Săftoiu (soțul Adrianei Săftoiu la acea vreme- n. red). Numirea lui Vladimir Tismaneanu a fost tot propunerea lui Claudiu. Traian Băsescu le-a acceptat cu indiferență. Nu s-a mai opus, cum se întâmplase în faza inițială, dar ar fi o minciună sfruntată să susțină cineva că Traian Băsescu a făcut cu mult entuziasm și implicare acest demers. Comisia era pentru el o tragere de timp. În acea perioadă, întâlnirile cu Tismăneanu erau scurte și fără prea multe efuziuni. Când era anunțat de revederea cu acesta (Tismăneanu nu stătea permanent în țară), îi cerea lui Claudiu să gestioneze el relația”, povestește Adriana Săftoiu în cartea sa.
Fragment din Raportul Comisiei prezidențiale pentru studierea dictaturii comuniste
Într-o conferință de presă din iunie 2015, susținută la Universitatea de Vest din Timișoara, profesorul Vladimir Tismăneanu a respins categoric ipoteza Adrianei Săftoiu. „Traian Băsescu a fost direct și total implicat în demersul de condamnare a crimelor comunismului”, a declarat Tismăneanu, citat de „Timpolis”.
Condamnarea comunismului – deși declarativă și spectaculară – nu se materializează ulterior în nicio acțiune concretă împotriva celor care au condus, executat sau orchestrat represiunea, nici înainte, nici în timpul Revoluției.
Reactivarea lui Dan Voinea
În 2004, Traian Băsescu ajunge la Cotroceni, iar procurorul Dan Voinea este desemnat să se ocupe din nou de anchetă și de implicarea lui Ion Iliescu în evenimentele din 1989. Sub presiunea apropierii termenului de prescriere a faptelor, președintele Asociaţiei „21 Decembrie” Teodor Mărieș depune o nouă plângere, cu o altă încadrare juridică a faptelor.
Traian Băsescu a susținut anchetele procurorului militar Dan Voinea, deși progresele înregistrate de acesta în 15 ani au fost infime. Prestația sa profesională în acest dosar a fost comentată de fostul Procuror General, Laura Codruța Kovesi, în momentul eliberării lui Dan Voinea din funcție. „Greșeli elementare pe care nici măcar de la un începător nu le-ai aștepta”, a spus Kovesi.
„Investigațiile” și „descoperirile” lui Dan Voinea au inspirat capitolul din „Raportul final” al așa-numitei Comisii Tismăneanu referitor la decembrie 1989, după cum a declarat public la vremea respectivă chiar unul dintre cei mai vocali membri ai Comisiei, Sorin Ilieșiu. Voinea, și prin urmare Raportul, susținea că „teroriștii” erau o diversiune inventată de Ion Iliescu și de cei care au preluat puterea… pentru a acoperi și legitima preluarea puterii (exact ipoteza susținută de fosta Securitate- n.red).
În partea a doua a discuției cu „Independent news”, pe care o publicăm în cele ce urmează, cercetătorul american Richard Andrew Hall a vorbit despre toate aceste chestiuni:
Sub pseudonimul Roland O. Thomasson, Richard Hall a scris, împreună cu Mădălin Hodor și Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, volumul „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, în care contestă concluziile rechizitoriului în dosarul Revoluției din ’89, întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ. De altfel, viitoarea carte a lui Cătălin Ranco Pițu, care va apărea în primăvara lui 2026, va fi un răspuns la acest volum. În trecut, Richard Hall a fost analist la CIA, agenția de informații externe a SUA, și a preferat să semneze carte sub pseudonim, pentru ca trecutul său să nu afecteze credibilitatea cercetării.
Richard Andrew Hall deține o licență de la Universitatea din Virginia (1988) și un doctorat de la Universitatea Indiana (1997). A lucrat pentru CIA între 2000 și 2024. Înainte de a se alătura Agenției, a publicat numeroase lucrări despre Revoluția Română și istoriografia acesteia, inclusiv în revistele românești „22” și „Sfera Politicii” în 1996, „East European Politics and Societies” în 1999 și „Europe – Asia Studies” în 2000.
– Domnule Richard Andrew Hall, de ce în timpul președinției lui Traian Băsescu nu s-au înregistrat progrese reale în clarificarea evenimentelor din decembrie 1989, în ciuda faptului că fostul președinte a condamnat comunismul drept un regim criminal?
– Nu doar în timpul președinției lui Băsescu nu s-au înregistrat progrese reale în clarificarea evenimentelor din decembrie 1989. A fost doar o continuare a ceea ce s-a întâmplat sub Iliescu și Constantinescu și ceea ce a continuat sub Iohannis. Din 1994, nicio instituție a statului român – în special SRI sau Parchetul Militar – nu a avut interesul să afle adevărul despre Decembrie 1989.
– Credeți că Traian Băsescu a căutat să descopere adevărul despre Revoluție sau a folosit cazul în scopuri politice?
– La fel ca cei care l-au precedat în funcția de președinte și cei care i-au succedat, Băsescu nu era interesat de adevărul despre Decembrie 1989. Băsescu are în mod evident un trecut în Securitate, dar nu cred că acesta este motivul pentru care adevărul despre Decembrie 1989 nu a fost dezvăluit în timpul președinției sale.
– A fost un moment când Traian Băsescu a pus presiune pe Laura Codruța Kovesi, care era Procuror General, pentru finalizarea acestui dosar. În ce cheie interpretați cele întâmplate?
– Interpretarea mea asupra acestui incident celebru din 9 septembrie 2009 este că a fost o punere în scenă, având în vedere apropierea celei de-a 20-a aniversări a evenimentelor din decembrie 1989. În stilul său populist, Băsescu a dat impresia că canalizează frustrarea și indignarea publicului împotriva „elitelor” – „birocraților”, în acest caz procurorul general – în fața camerelor de filmat. „Justiția” era de vină, nu Băsescu. Fraza sa repetată de două ori, „nu mă confundați cu jurnaliștii”, demonstra un dispreț față de justiție și independența anchetelor.
– Cum a influențat atitudinea președintelui relația dintre Cotroceni și Parchetul General în ceea ce privește dosarul Revoluției?
– În ciuda celor spuse mai sus, nu cred că Băsescu a dat „indicații prețioase” în cazul Revoluției. Băsescu nu i-a spus Kovesi ce să facă, ci doar „fă-o” – „rezolvă” cazurile. El se aștepta ca „Justiția” să facă ceea ce a făcut întotdeauna în dosarul Revoluției – adică să ascundă adevărul.
CONFRUNTAREA TRAIAN BĂSESCU – LAURA CODRUȚA KOVESI
– Cum interpretați fotografia de la ceremonia Academiei de Poliție din 2006, în care Traian Băsescu apare alături de fostul șef al Securității, Iulian Vlad, cu câteva luni înainte de condamnarea comunismului?
– Fotografia din 21 iulie 2006, în care Vlad stă cu o persoană în spatele și la distanță de Băsescu, este foarte revelatoare. Ea arată cât de neserios și nesincer era Băsescu în privința Comisiei Tismăneanu și a condamnării Securității. În calitate de președinte, Băsescu ar fi putut insista cu ușurință ca Vlad să plece. Nu a făcut-o. În mod clar, nu a văzut nimic rău în faptul că Vlad era prezent la ceremonie și stătea lângă el. A transmis mesajul că, în practică, fosta Securitate nu avea de ce să se teamă de Comisia Tismăneanu.
Dan Voinea, Raportul Tismăneanu și construirea unei narațiuni false
– Ce responsabilitate poartă Dan Voinea pentru compromiterea juridică a dosarelor Revoluției?
– Din ce am auzit, Voinea era un procuror groaznic. Neglijent și leneș, încât le cerea altora să scrie în locul lui. Poate că a devenit anticomunist, dar în anchetele sale a evitat adevărul despre acțiunile Securității după 22 decembrie. Ca orice alt procuror din era Ceaușescu, știa care era concluzia pe care Securitatea voia să o tragă în orice anchetă. Rolul procuraturii militare era să confirme ceea ce le dădea Securitatea. Mai mult, Voinea a recunoscut că, în decembrie 1989, el personal a eliberat un suspect de terorism, un fost coleg (Pană) din unitatea din Dragășani, unde Voinea își făcuse serviciul militar. L-a eliberat pe Pană chiar dacă, la fel ca alți suspecți de terorism, Pană avea cele trei straturi obișnuite de haine (inclusiv o salopetă) și trei cărți de identitate.
– Cum interpretați sprijinul lui Traian Băsescu pentru procurorul militar Dan Voinea, care a eșuat în investigarea evenimentelor din decembrie ’89, și apoi demiterea acestuia?
– Demiterea lui Dan Voinea de către Băsescu, în martie 2009, s-a bazat pe o cerere a lui Kovesi din octombrie 2008. Kovesi l-a acuzat pe Voinea că „a făcut greșeli pe care nici măcar un începător nu le-ar face” în dosarele Revoluției și Mineriadelor. Așadar, Kovesi a fost cea care a vrut ca Voinea să plece, nu Băsescu, care doar a semnat demiterea lui Voinea.
– Cum au ajuns concluziile din „anchetele” sale pline de erori să fie preluate în Raportul final al Comisiei Tismăneanu, în capitolul dedicat Revoluției din 1989?
– Raportul final al Comisiei Tismăneanu a fost un document redactat în grabă, publicat la opt luni după numirea lui Vladimir Tismăneanu în funcția de președinte al Comisiei. Se pare că capitolul despre Revoluție a fost adăugat în ultimul moment și a fost scris în grabă. Se pare că Stelian Tănase l-a scris. Acesta include 3 ½ pagini preluate cuvânt cu cuvânt dintr-un capitol din 1996 al lui Tismăneanu, care nu este citat. Nu spun că Tismăneanu și-a plagiat propria lucrare. Nu, problema este că, în stilul tipic românesc, autorul capitolului a ales să includă lucrarea președintelui Comisiei, deoarece președintele Comisiei i-a dat capitolul să-l scrie. Vladimir Tismăneanu va spune că toate acestea au fost decizii colective, că toată lumea a avut un rol egal și că toată lumea și-a asumat produsul final. Cu toate acestea, ar fi naiv să credem că includerea a 3 ½ pagini din lucrarea lui Tismăneanu nu este rezultatul relațiilor tipice patron – client. Mai mult, scrierile și înțelegerea lui Tismăneanu cu privire la Decembrie 1989 sunt foarte superficiale, iar el reia lucruri pe care le-a scris în anii 1990, de parcă nimeni nu ar fi venit cu nimic nou de atunci și el ar fi autoritatea în materie de evenimente politice din ultimul secol. Dacă Raportul final ar fi fost tratat ca atare, o primă versiune grăbită a istoriei recente a României, ar fi fost una; dar, în schimb, Tismăneanu îl tratează ca și cum ar fi Moise coborând de pe Muntele Sinai cu cele Zece Porunci, infailibile și eterne. După publicarea documentului au fost făcute doar „corecturi” minime.
Citiți și:
„Securitatea le-a furat românilor Revoluția. I-a făcut să creadă agenții străini au jucat un rol important și că a fost mai degrabă o lovitură de stat, decât o revoltă populară” | EXCLUSIV
– Cum se face că Raportul a adoptat fără critică narațiunea fostei Securități potrivit căreia „teroriștii” erau o invenție a lui Ion Iliescu?
– Un interviu realizat de jurnalistul Andrei Bădin cu Dan Voinea, în care acesta a negat existența „teroriștilor”, a servit ca bază pentru această concluzie. Ar fi putut fi oricine cel care a realizat interviul cu Dan Voinea. La fel cum majoritatea mass-media românești – și în special așa-numiții intelectuali anticomuniști, „intelectualii lui Băsescu” – acceptă ca adevăr ceea ce le spune Cătălin Ranco Pițu, la fel s-a întâmplat și cu Dan Voinea. El le-a spus ceea ce voiau să audă – nu au existat teroriști, Iliescu este vinovat – și astfel au acceptat și promovat ceea ce a spus Voinea. Acești oameni cred că ideea existenței „teroriștilor” este o „teorie FSN-istă, a lui Iliescu”. Ei nu înțeleg că este teoria fostei Securități, potrivit căreia „securiștii – teroriști” nu au existat, iar Securitatea a fost transformată în țap ispășitor în decembrie 1989. În primul rând, cine este mai credibil? Iliescu și asociații săi? Sau fosta Securitate? Acești oameni nu înțeleg că reproduc teoria fostei Securități. Lui Tismăneanu îi place să spună că nu citește ceea ce spune Securitatea și, prin urmare, nu poate fi influențat de ea, sau identifică narațiunea Securității exclusiv cu discuția lui Pavel Coruț despre „bubuli”. Dar, la fel ca mulți dintre prietenii săi intelectuali, el nu a urmărit, așa cum am făcut eu, evoluția narațiunii fostei Securități și modul în care aceasta a pătruns în mass-media anti-Iliescu la începutul anilor 1990 și a devenit mainstream.
– De ce susțineți că președintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, a evitat să se confrunte cu documentele declasificate din SUA, Marea Britanie și Canada? Ce au dezvăluit aceste documente în legătură cu Revoluția?
– El nu le-a ignorat de la bun început. Aceste documente nu fuseseră încă declasificate și publicate când a fost redactat raportul, în 2006. Ele au fost declasificate și publicate abia în anii 2010. Aceste documente dezvăluie că CIA, Departamentul de Stat, Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii și serviciile secrete canadiene credeau în existența teroriștilor Securității. Tismăneanu le ignoră acum – nu vrea să le cunoască, să le recunoască sau să le analizeze –, deoarece ele discreditează scrierile sale și capitolul din Raportul final referitor la Decembrie 1989.
Relația Băsescu – Tismăneanu și manipularea simbolică a „condamnării comunismului”
– Cum explicați faptul că Vladimir Tismăneanu a apărat constant imaginea lui Traian Băsescu, chiar și după verdictul CNSAS, confirmat în justiție, potrivit căruia fostul președinte a colaborat cu Securitatea?
– Înainte ca Băsescu să-l numească în fruntea Comisiei, Tismăneanu era indiferent față de Băsescu. Dar odată ce Băsescu l-a numit, a devenit extrem de loial. Tismăneanu spune: „Când Băsescu vorbește, eu nu aud «Petrov»” – numele de cod al lui Băsescu ca informator. Reacția mea este: „Bineînțeles că nu auzi „Petrov”, pentru că ești în negare totală și l-ai susținut pe Băsescu în aproape tot ce a făcut în ultimii 19 ani”. Tismăneanu a construit o mitologie – exact genul de mitologie pe care o analizează și pe care o acuză tot timpul la alții – în jurul lui Băsescu. Despre cum Băsescu s-a transformat și s-a convertit în acest adevărat credincios „anticomunist, anti-Securitate” și cât de eroic a fost Băsescu când a prezentat Raportul în parlament pe 18 decembrie 2006 – o dată pe care Tismăneanu insistă să fie marcată în fiecare an, deși, cu fiecare an care trece, reușește să convingă din ce în ce mai puțini clienți să-i cânte laudele.
Trebuie să ne amintim că Tismăneanu și-a pierdut mulți prieteni intelectuali din cauza volumului- interviu cu Ion Iliescu, în timp ce Iliescu era președinte în exercițiu, și a aparițiilor lor mediatice, în emisiunea lui Marius Tucă și în alte locuri (2002-2004). Deoarece Iliescu era încă în funcție, acest lucru părea oportunism pentru mulți alți intelectuali anticomuniști. Tismăneanu a fost ostracizat, așa cum se întâmplă, printre intelectualii români. A fost atât de ostracizat încât a ajuns să scrie un editorial timp de un an în Jurnalul Național al lui Dan „Felix” Voiculescu. Apărarea lui Tismăneanu? Nu se dovedise încă legal că Felix avea un trecut în Securitate. Se mai aud încă râsetele din București. Doi ani mai târziu, el îl va lăuda pe Băsescu pentru că a dezvăluit trecutul lui Voiculescu în Securitate, chiar dacă Băsescu acceptase sprijinul partidului lui Voiculescu în alegerile din decembrie 2004.
Vulnerabilitatea lui Tismăneanu în urma cărții sale cu președintele în funcție Ion Iliescu l-a făcut o țintă perfectă pentru Traian Băsescu. Băsescu urma să fie salvatorul lui, și într-adevăr a fost. Tismăneanu a trecut de la a fi izolat printre intelectualii români la a fi poarta de acces către Comisie.
Tismăneanu a insistat că, din aprilie 2006, Băsescu era „convins de necesitatea” Comisiei și că, pentru Băsescu, „ruperea cu trecutul comunist era inseparabilă de ruperea cu vestigiile politice, morale și sociale ale despotismului totalitar”. Tismăneanu prețuia atât de mult președinția Comisiei, pe care i-o acordase Băsescu, încât era necesar să construiască un mit despre Băsescu: omul schimbat, convins de munca uimitoare a Comisiei să se rupă de trecut. Dacă acesta era doar un act retoric, politic, al lui Băsescu, atunci ar fi subminat importanța Comisiei și a Raportului final și, în consecință, importanța lui Tismăneanu. Tismăneanu a ignorat pur și simplu comportamentul real al lui Băsescu și s-a concentrat pe retorica acestuia. Acestea erau doar cuvinte, nu fapte. În realitate, Comisia a avut un impact foarte mic – ceea ce nu era de mirare, având în vedere fotografia cu Băsescu și Vlad. Inutil să spunem că Tismăneanu nu a abordat niciodată acest aspect, deoarece subminează mitul pe care l-a creat. Pentru a vedea ipocrizia, imaginați-vă cum ar fi reacționat Tismăneanu dacă ar fi apărut o fotografie similară a lui Vlad cu Iliescu, Constantinescu sau Iohannis.
– A făcut Traian Băsescu un „joc dublu” în raport cu fosta Securitate. A condamnat comunismul retoric, dar a asigurat continuitatea reală?
– Traian Băsescu a jucat cu siguranță un joc dublu. L-au jucat și alții, dar puțini la fel de eficient ca Băsescu. Așa cum stăteau lucrurile, dacă premierul Tăriceanu nu i-ar fi acordat lui Marius Oprea conducerea ICCR, în decembrie 2005, mă îndoiesc sincer că ar fi existat o comisie. Comisia a fost modul lui Băsescu de a-l „depăși” pe Tăriceanu, cu care era din ce în ce mai mult în conflict. Băsescu a reușit să distragă atenția de la propriul său trecut în Securitate, criticând retoric comunismul și Securitatea. Poate părea o contradicție, dar pentru cineva atât de cameleonic și cinic precum Băsescu, era perfect logic. Ce modalitate mai bună de a distrage atenția de la propriul trecut în Securitate decât să critice retoric Securitatea? Legătura lui Băsescu cu Securitatea nu a fost doar în perioada studenției. Există suficiente dovezi pentru a crede că, după perioada în care a fost informator, a lucrat pentru Securitatea locală din Constanța între 1979 și 1987, înainte de a deveni ofițer sub acoperire al Serviciului de Informații Externe (CIE) în perioada 1987-1989, când a locuit în Anvers, Belgia. De fapt, accentul pus pe perioada studenției sale este o modalitate bună de a evita întrebările mai importante despre legăturile sale ulterioare. Mai mult, la începutul anilor 1990, s-a înconjurat de foști ofițeri CIE și a avansat tocmai datorită legăturilor sale cu aceștia.
– În ce măsură discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006 a fost mai mult un gest politic decât unul moral?
– Tismăneanu menționează întotdeauna modul în care Iliescu l-a numit „scrib” și a condamnat Raportul, precum și modul în care Vadim Tudor a provocat un scandal în parlament când Băsescu l-a prezentat, din cauza modului în care au fost prezentați în Raportul final. Dar Tismăneanu nu recunoaște niciodată ceea ce pentru Iliescu, Vadim Tudor și alții era ipocrizia lui Băsescu, care a prosperat sub comunism și a fost un membru al Securității, condamnând comunismul și Securitatea. Ei au recunoscut discursul lui Băsescu pentru ceea ce era: ipocrizie pură și de fațadă. Știau bine că Băsescu nu se schimbase, că pentru el totul era teatru politic. Doar orbirea convenabilă și selectivă a lui Tismăneanu și a altora i-a împiedicat să vadă acest lucru și să-l recunoască. De aceea, nici astăzi nu pot să recunoască acest lucru. Pentru că, dacă ar recunoaște, ar trebui să recunoască că Băsescu i-a păcălit sau că ei înșiși au fost orbi sau oportuniști. Mult mai bine să fim sinceri: Băsescu i-a folosit pentru că era convenabil din punct de vedere politic, dar ei l-au folosit efectiv pe Băsescu pentru a obține un politician care să condamne oficial vechiul regim. Dar nu, în schimb, primim afirmații grandioase despre cât de imperativ era Raportul final, deoarece România urma să adere la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Serios? Ungaria, în 2004, și Bulgaria, în 2007, au aderat la Uniunea Europeană fără o astfel de comisie sau condamnare a regimului comunist.
– Cum a fost folosit Raportul final ca instrument de legitimare și capital politic pentru regimul Băsescu?
– Pentru Băsescu, s-a dovedit a fi o alegere bună. Mulți intelectuali nu au criticat corupția binecunoscută a lui Băsescu și înclinația sa spre extorcare – pe care presa anti – FSN le-a detaliat în anii 1990, uneori, fără îndoială, fiind intoxicată de SRI după despărțirea Iliescu – Roman. Dar asta nu înseamnă că acuzațiile erau false. Defectele lui Băsescu erau deja cunoscute pe vremea când era primar al Bucureștiului. Un academician american mi-a povestit că Băsescu i-a cerut direct mită în acea perioadă. Băsescu nu era un autoritar, dar, din ceea ce am citit și auzit, era un escroc. Oricine crede că toți cei din jurul lui Băsescu erau escroci, fie că era vorba de fratele său Mircea sau de amanta sa Elena Udrea, dar el nu era, se amăgește singur.
Dosarul „Petrov” și legăturile lui Băsescu cu Securitatea
– Ce impact a avut decizia judecătorească din 2019 care a confirmat colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea?
– Aceasta a confirmat doar ceea ce se știa de mult timp. Cu toate acestea, nu a abordat aspectele mai sensibile ale relației lui Băsescu cu Securitatea din Constanța între 1979 și 1987 și faptul că a fost ofițer sub acoperire al CIE în Anvers, între 1987 și 1989. Am crezut naiv că, prin confirmarea statutului de informator al lui Băsescu, s-a obținut ceva bun, dar s-a dovedit că era doar un alt exemplu de utilizare politică a dosarelor. Aceasta a fost „USL”, răzbunarea lui Iohannis împotriva lui Băsescu.
– Ce consecințe are această colaborare asupra credibilității condamnării comunismului de către statul român?
– Raportul final și condamnarea comunismului de către statul român încă mai au valoare, dar nu așa cum vor promotorii săi să creadă oamenii. Acțiunile și ipocrizia lui Băsescu îi subminează valoarea.
Controlul asupra narațiunii publice
– Cum a influențat rețeaua academică și media formată în jurul prof. Vladimir Tismăneanu și Traian Băsescu reprezentarea publică a Revoluției?
– Tismăneanu și-a folosit credibilitatea în mediul academic occidental pentru a-l legitima pe Băsescu. Ca mulți alții din SUA și din alte părți, am crezut în limbajul nobil al lui Tismăneanu despre valori mult mai mult decât ar fi trebuit. De mult timp eram convins că Tismăneanu știa foarte puțin despre decembrie 1989, dar totuși îl consideram credibil în alte chestiuni. Ar fi trebuit să fiu suspicios față de Tismăneanu când a publicat cartea sa împreună cu Iliescu. Am fost sceptic când academicianul englez Tom Gallagher l-a acuzat pe Tismăneanu că încearcă să creeze rețele patron-client în interiorul și în afara României, dar avea perfectă dreptate. În realitate, la mijlocul anilor 2000, majoritatea academicienilor occidentali încă credeau că orice nu era PSD și se declara anticomunist era bun și credibil. Băsescu arată cât de dăunătoare a fost o astfel de narațiune. Cei care l-au susținut pe Băsescu și au scris capitole într-o altă creație a lui Tismăneanu pentru un președinte în funcție nu pot fi învinuiți; pur și simplu nu știau sau nu puneau suficiente întrebări. Alți intelectuali români și unii academicieni occidentali sunt astăzi mult mai sobri în evaluările lor despre Băsescu și Tismăneanu. Iluziile au dispărut.
– De ce a fost evitată dezbaterea despre colaborarea lui Băsescu cu Securitatea în cercurile academice românești și occidentale?
– Influența și gândirea optimistă a lui Tismăneanu se numără printre factorii notabili. Nu este adevărat că a fost complet ignorată. Academicianul româno-canadian, profesorul Lavinia Stan, a abordat cazul Băsescu și l-a plasat în contextul mai larg al lustrației la Forumul Culturi ale Istoriei de la Jena, în perioada 2-19 decembrie. Îi încurajez pe cei interesați să citească articolul, care este disponibil online.
Reevaluare morală și istorică
– Ce ar trebui revizuit astăzi în interpretarea oficială a Revoluției și a anilor 2004-2014?
– Majoritatea românilor par să recunoască și au recunoscut disjuncția dintre cuvintele și faptele lui Băsescu. Iluziile și propaganda despre Băsescu ar trebui să înceteze.
– De ce credeți că România nu a reușit să creeze o comisie cu adevărat independentă pentru adevărul despre decembrie 1989?
– Nu a fost în interesul nimănui. Și, după cum am văzut, încercările anterioare au fost politizate fără speranță. Mai mult, foștii membri ai Securității sunt ca o mafie. Frica și autocenzura nu au dispărut.
– Care ar trebui să fie rolul noilor generații de istorici și jurnaliști în corectarea acestor falsificări?
– Să fie sceptici în mod egal, indiferent de orientarea politică a persoanelor și instituțiilor studiate.
– Cum poate fi restabilită încrederea publicului în instituțiile care au fost compromise politic în investigarea adevărului despre 1989?
– În primul rând, IRRD trebuie închis. Spre deosebire de ceea ce cred mulți oameni, problema sa principală nu este apărarea lui Iliescu, ci apărarea și refuzul de a contesta fosta Securitate. Ar trebui să existe o incompatibilitate între funcția în cadrul CNSAS – instituția însărcinată cu examinarea dosarelor fostei Securități – și orice afiliere la SRI (inclusiv predarea la Academia de Informații a SRI), succesorul instituțional al Securității. Acesta este un conflict de interese destul de clar. Dosarul Revoluției ar trebui luat de la Parchetul Militar și dat unui organism nou, independent, care să îl studieze și să ajungă la concluzii cu privire la acesta.
