„Dosarul Revoluției este incomplet. În cazul orașelor Sibiu, Brăila, Craiova și Reșița lipsesc volume. Suntem destul de siguri că lipsesc volume și în cazul altor localități. Am aflat pe calea cea grea că multe dosare din Dosarul Revoluției au fost trimise înapoi la parchetele locale sub pretextul că „nu conțineau informații relevante pentru anchete”. De fapt, cele câteva dosare pe care le-am recuperat de la un parchet local arată exact opusul și că par să fi fost trimise înapoi la parchetele locale pentru a fi îngropate”, scrie istoricul și politologul Richard Andrew Hall, într-un articol pentru „Independent news” despre rechizitoriul din Dosarul Revoluției. Astăzi se împlinesc 36 de ani de la primele proteste în fața Bisericii Reformate din Timișoara, în sprijinul pastorului László Tőkés, în fapt scânteia din decembrie ’89.
Sub pseudonimul Roland O. Thomasson, Richard Andrew Hall a scris, împreună cu Mădălin Hodor și Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, volumul „Trăgători şi mistificatori: contrarevoluţia Securităţii în decembrie 1989”, în care contestă concluziile rechizitoriului în dosarul Revoluției din ’89, întocmit de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu, fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul PÎCCJ. De altfel, viitoarea carte a lui Cătălin Ranco Pițu, care va apărea în primăvara lui 2026, va fi un răspuns la acest volum. În trecut, Richard Hall a fost analist la CIA, agenția de informații externe a SUA, și a preferat să semneze carte sub pseudonim, pentru ca trecutul său să nu afecteze credibilitatea cercetării.
Richard Andrew Hall deține o licență de la Universitatea din Virginia (1988) și un doctorat de la Universitatea Indiana (1997). A lucrat pentru CIA între 2000 și 2024. Înainte de a se alătura Agenției, a publicat numeroase lucrări despre Revoluția Română și istoriografia acesteia, inclusiv în revistele românești „22” și „Sfera Politicii” în 1996, „East European Politics and Societies” în 1999 și „Europe-Asia Studies” în 2000.
„Independent news” publică integral articolul lui Richard Andrew Hall.
Clasificarea evenimentelor care au avut loc în decembrie 1989
Fără protestele, revolta și cucerirea puterii locale din Timișoara în perioada 15-21 decembrie 1989, probabil că nu ar fi avut loc revolta din București din 21 decembrie 1989 și răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu din 22 decembrie. Cu toate acestea, fără răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu, regimul Ceaușescu probabil ar fi înăbușit revolta din Timișoara, așa cum făcuse cu doi ani mai devreme la Brașov. Este important de menționat că Frontul Democrat Roman (FDR) din Timișoara a fost primul grup revoluționar care a ajuns la putere, deși doar în Banat.
Pentru ca revoluția să aibă succes, revolta trebuia să se extindă la capitală, iar instituțiile armate ale regimului Ceaușescu trebuiau să-și transfere loialitatea către o „formație politică alternativă”, pentru a folosi termenul lui Charles Tilly. Acest lucru s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Deși au existat și alte încercări de a forma un guvern revoluționar, numai Consiliul Frontului de Salvare Națională (CFSN) a reușit să obțină sprijinul majoritar al instituțiilor armate ale regimului Ceaușescu, tocmai pentru că era format din nomenklatura comunistă. CFSN deținea un avantaj structural enorm pe care alte grupuri nu îl aveau, ceea ce a împiedicat inevitabil evoluția anticomunistă a Revoluției. Dar preluarea puterii de către CFSN a fost un rezultat direct al represiunii regimului Ceaușescu, deoarece acesta împiedicase formarea grupurilor societății civile, care ar fi putut ajunge la putere, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, în Cehoslovacia.
Importanța „teroriștilor” pentru înțelegerea evenimentelor din decembrie 1989 și argumentele lui Pitu privind „steagul fals” și „focul prietenos”
Întrebările- cheie despre decembrie 1989 – și chiar procurorul militar pensionat Cătălin Ranco Pitu recunoaște acest lucru în cartea sa din 2024 – sunt: au existat teroriști și, dacă da, cine erau, care erau obiectivele lor și cui raportau? Cu alte cuvinte, cine poartă responsabilitatea pentru cele aproape 1.000 de morți și 3.000 de răniți după 22 decembrie? Pitu susține că ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie a fost o lovitură de stat și că Armata – cu înțelegerea și acordul lui Ion Iliescu și al CFSN – s-a angajat într-o operațiune de „steag fals”. „Steagul fals” însemna că Armata a „inventat” „teroriștii” printr-o campanie masivă de dezinformare și a dat vina pe Securitate folosind expresia „securisti-teroristi”. Securitatea – și chiar Ceaușescu, susține Pitu – au fost astfel „victime” și „țapi ispășitori” ai „steagului fals” al armatei. Potrivit lui Pitu, nu au existat teroriști reali, iar toți cei care au murit sau au fost răniți au fost victime ale „focului prietenos” dintre militari, Garda Patriotică și civilii înarmați. Conducerea militară, ni se spune, a dezinformat în mod intenționat și a dat ordine contradictorii subordonaților săi pentru a declanșa acest „foc prietenos”.
Pitu nu ne poate spune de ce, dacă acesta era un plan militar permanent, nimeni dintre cei implicați în operațiunea planului nu a divulgat detaliile; de ce CI-iștii nu știau despre el și nu au informat conducerea Securității; și de ce nimeni din Armată – ofițeri sau recruți – sau dintre civili nu s-a prezentat în timpul și imediat după decembrie 1989 pentru a contracara afirmațiile Armatei și CFSN privind „teroriștii Securității”. Nimeni nu a fost dispus să declare public că, oricât de rea ar fi fost Securitatea, ea nu era responsabilă pentru violențele și haosul de după 22 decembrie. Ideea că nimeni nu a vorbit la momentul respectiv despre ceea ce astăzi pare atât de evident – „steagul fals” și inexistența „teroriștilor” – ar trebui să trezească îndoieli imediate în rândul celor care îl ascultă pe Pitu.
„Logica” lui Pitu
Pitu și promotorii săi continuă să apeleze la presupusa „logică” a poziției lor. Ei subliniază că X a fost arestat sau numit „terorist” de către mulțime, dar suspectul s-a dovedit a fi nevinovat. De exemplu, ei citează celebrul caz al lui Cristian Lupu din București. Ceea ce par să nu înțeleagă este că, pentru ca argumentul lor să fie corect din punct de vedere logic, trebuie să dovedească că toate cele 1.425 de persoane arestate oficial ca „teroriști” erau nevinovate. În schimb, faptul că „teroriștii” au existat cu adevărat este dovedit chiar și atunci când unul dintre cei 1.425 este găsit a fi „terorist”.
Cătălin Ranco Pițu
Unul sau două cazuri de persoane identificate în mod eronat ca „teroriști” nu sunt, prin urmare, același lucru cu unul sau două cazuri de persoane care sunt „teroriști”. Pentru primul rezultat – „nu există teroriști” – cercetătorul trebuie să continue să cerceteze până când examinează toate cele 1.425 de cazuri și stabilește că toți cei 1.425 de suspecți erau de fapt nevinovați. De aceea este atât de important pentru fosta Securitate ca procurorii militari să nege existența chiar și a unui singur terorist: dacă ar exista măcar unul, atunci ar fi probabil să existe și alți „teroriști” printre cei 1.425 care au fost reținuți. În cele din urmă, însă, adevărul din Dosarul Revoluției nu este o chestiune de logică, ci o chestiune de fapte găsite în acele documente. Și acestea arată numeroase exemple de teroriști autentici.
Minciunile lui Pițu
Pentru a demonstra cât de necinstite sunt afirmațiile lui Pitu, să ne uităm la un singur dosar din Dosarul Revoluției, „Dosar revolutie nou”. Acest dosar include declarații ale diferiților actori date în 2017 și 2018. Include, de asemenea, multe documente nemaivăzute până acum, acum declasificate, în special din arhiva militară din Pitești.
În interviul acordat lui Pitu în această vară, Pitu a declarat: „Fiecare structură din MApN, adică Apărarea antiaeriană, Infanterie, Tancuri, Informații Militare, Aviație Militară. Toate acele documente MApN, nu DSS, nu SRI, au demonstrat că fenomenul securist-terorist a fost un fenomen inventat de noua putere politico-militară a României, cu scopul obținerii legitimității și dobândirii impunității pentru unii din MApN.” Dimpotrivă, documentele acestor structuri MApN pe care Pitu le invocă spun exact opusul: ele spun de fapt că „teroriștii” au existat. Am postat aceste documente pe substack-ul meu, astfel încât oricine să poată trage propriile concluzii cu privire la credibilitatea și cunoștințele lui Pitu.
Rolul sovietic… sau lipsa acestuia
În interviuri, Pitu a afirmat că „Este cert că, în decembrie 1989, 80-90% dintre membrii grupului politico-militar [CFSN + Armata] care au preluat puterea aparțineau GRU și KGB [sovietice]”; de fapt, că „toți cei 40 de generali care au fost reactivați după 25 decembrie 1989 au fost documentați ca colaboratori ai GRU sau KGB”.
Aceasta ridică o întrebare fundamentală: ce făcea Securitatea înainte de decembrie 1989? Nu era oare sarcina ei – în special a CI-iștilor – să prindă spioni? Securitatea nu a observat toți acești agenți KGB sau GRU sau nu a făcut nimic pentru a-i supraveghea, interoga sau aresta? Cine i-a împiedicat să acționeze împotriva acestor presupuși agenți?
Cifrele lui Pitu sunt pur și simplu ridicole, dar nimeni nu l-a contestat în privința acestei afirmații. În mod similar, în ceea ce privește presupușii „turiști sovietici”, dacă Securitatea era atât de suspicioasă, de ce nu i-a monitorizat sau expulzat dacă îi bănuia că sunt agenți sub acoperire? Tipic pentru Pitu este faptul că el tulbură apele. El susține că nu există dovezi ale implicării „străinilor înarmați” în decembrie 1989, dar apoi îl acreditează pe UM 0110, adjunctul Securității Vasile Lupu („martorul L. V.”, Rechizitoriul, pp. 304-305), când invocă ceea ce a spus Lupu despre turiști.
Din câte pot vedea, departe de a fi agenți sub acoperire sovietici, „turiștii” erau probabil de trei feluri:
1) sovietici care se îndreptau spre Iugoslavia pentru a-și vinde mașinile LADA și alte mașini și apoi se întorceau acasă (de aceea se întorceau cu mai mulți bărbați în aceeași mașină – pentru că vânduseră celelalte mașini cu care sosiseră în Iugoslavia);
2) convoaie de mașini sovietice (turiști adevărați) care încercau să scape de violență și să se întoarcă acasă (în apropiere de Brașov și Sibiu cred că acesta era cazul;
3) o formă de acoperire (acoperire operațională) folosită de Securitate pentru a se putea deplasa neobservată în cazul unei invazii sovietice.
Cei 2.000 sau 10.000 sau 40.000 sau 65.000 de „turiști” sovietici – toți presupuși a fi lăsați să intre în țară și nesupravegheați de Securitate – sunt PURĂ FANTEZIE. Am urmărit originea acestui mit până la fosta Securitate și colaboratorii săi din mass-media în 1990-1991, printre care se numără în special fostul informator Sorin Roșca Ștefănescu și foști ofițeri ai Direcției a V-a a Securității.
Dr. Mark Kramer, șeful Proiectului de Studii privind Războiul Rece al Universității Harvard, a efectuat probabil mai multe cercetări în arhivele sovietice decât oricine altcineva pe care îl cunosc. El nu a găsit nimic care să susțină acuzațiile de implicare sovietică în decembrie 1989, cu atât mai puțin de invazie sovietică planificată. Trebuie să înțelegem cât de ridicol sună pentru un specialist în Uniunea Sovietică, precum dr. Kramer, faptul că sovieticii ar fi acceptat pierderea Germaniei de Est și a Cehoslovaciei în noiembrie 1989 – mai ales având în vedere cele 350.000 de trupe sovietice staționate în Germania de Est – și nu ar fi făcut nimic pentru a inversa situația, doar pentru a interveni în România, o țară cu o importanță geopolitică mult mai mică, în decembrie 1989.
Adevărul dur este că, în mintea sovieticilor, România era relativ neimportantă: sovieticii nu erau interesați de România. Nu aveau resursele – oameni, mașini – pentru a dedica ceva care să se apropie de astfel de cifre și nu aveau motive să irosească resurse atât de prețioase pentru România. Acest lucru va fi greu de acceptat pentru mulți români, dar este adevărul.
În cele din urmă, sarcina probei revine procurorilor și foștilor „martori” ai Securității pe care s-au bazat atât de mult. Dar aceștia din urmă nu au prezentat documente credibile care să susțină afirmațiile agenților KGB/GRU sau ale „turistului sovietic”, în timp ce înregistrările CNSAS arată că au rămas în posesia arhivelor lor în permanență, până când majoritatea dosarelor au fost transferate la CNSAS.
Documentele pe care le deținem
Andrei Ursu și cu mine deținem o copie a Dosarului Revoluției (Dosarul Revoluției) din 2021. Pițu ignoră în mod sistematic acest lucru, concentrându-se doar pe cartea noastră din 2019, „Tragatori și Mistificatori”, și nu pe cartea noastră din 2022, „Căderea unui dictator”, care utilizează documente din Dosarul Revoluției. Când Pițu vorbește despre conținutul Dosarului Revoluției, știm ce documente ignoră în Rechizitoriu, în cartea sa din 2024, „Ruperea blestemului”, și în numeroasele interviuri pe care le-a acordat de la pensionarea sa în 2023. Multe dintre afirmațiile lui Pitu sunt false și sunt contrazise de documentele din Dosarul Revoluției.
Tacticile, obiectivele și afilierea „teroriștilor”
„Teroriștii” din decembrie 1989 au existat. „Terorismul” din decembrie 1989 a avut trei componente principale:
1) Dezinformarea, prin telefon, răspândirea de zvonuri în persoană și interceptarea și intoxicarea comunicațiilor militare;
2) Războiul radio-electronic pentru a face să pară că România era invadată și că inamicul era mai numeros decât era în realitate, precum și bruierea comunicațiilor militare; și
3) Episoade sporadice de focuri de armă, în special noaptea, menite să sperie, să confunde, să provoace panică, să epuizeze și să țină armata imobilizată în cazărmi și populația în case. Acestea din urmă urmau tactica de gherilă a „hărțuirii și intimidării” sau, după cum au detectat unii ofițeri militari, operațiuni de tip „lovește și fugi” sau „lovește și dispari”.
Ce au spus „teroriștii”
Un alt argument „logic” invocat de Pițu și susținătorii săi este convingerea lor că, odată ce Ceaușescu a fugit din clădirea CC la scurt timp după prânz, pe 22 decembrie 1989, toată lumea a concluzionat că era terminat și, prin urmare, toată lumea, inclusiv Securitatea, l-a abandonat. Ni se spune că „nu ar fi logic” ca vreun membru al Securității să încerce să-l salveze. Prin urmare, concluzionează ei, nimeni nu a încercat să-i salveze pe Ceaușescu.
Acest lucru este extrem de problematic, deoarece este o judecată retrospectivă bazată pe cunoașterea rezultatului evenimentelor și pe evaluarea acțiunilor celor care le-au întreprins, pornind de la evenimente. La fel ca „logica” anterioară la care fac apel, dacă „logica” lor este corectă, atunci nu ar trebui să existe niciun caz în care Securitatea să recunoască existența „teroriștilor” sau vreo confruntare sau schimb de replici cu aceștia.
Dosarul Revoluției conține schimburi verbale ocazionale între cei de partea revoluției și contrarevoluționari. De exemplu, la batalionul antiaerian din Reșița și în clădirea Romarta din București, teroriștii i-au numit pe cei de partea Revoluției „trădători” care „au încălcat jurământul militar” și „l-au trădat pe Conducător [adică Nicolae Ceaușescu]”. Ministrul adjunct al Afacerilor Externe povestește într-o declarație din ianuarie 1990 cum doi ofițeri ai Direcției 5 a Securității, care trăgeau din interiorul clădirii Ministerului Afacerilor Externe (MAE), i-au spus că trăgeau pentru că:
1) erau bine remunerați,
2) juraseră să-i apere pe Ceaușești.
Înalți oficiali ai Comandamentului Trupelor Securității care se alăturaseră Revoluției au discutat, de asemenea, despre acești doi ofițeri ai Direcției 5. Comandanții care au trimis ofițeri ai Trupelor Securității să îi dezarmeze pe ofițerii Direcției a V-a au avertizat că cei doi erau periculoși. De fapt, când ofițerii Trupelor Securității au sosit pe 25 decembrie pentru a-i aresta pe cei doi ofițeri ai Direcției a V-a, s-a dovedit că aceștia aveau sub comanda lor forțe mult mai numeroase decât se credea și că inițial au refuzat să predea armele.
Astfel, chiar și acele elemente ale Securității care nu participau la contra-revoluție la momentul respectiv au recunoscut existența „teroriștilor” care nu se supuneau Revoluției. În plus, cei prezenți la interogatoriul șefului Direcției a V-a, Marin Neagoe, spun că acesta a recunoscut existența „teroriștilor”, că aceștia vor continua să lupte atâta timp cât Ceaușescu și soția sa vor rămâne în viață, precum și locația de unde erau comandați.
Nu este clar dacă șeful Securității, Iulian Vlad, a inițiat sau ar fi putut opri „lupta de rezistență”, cum a fost numită tentativa de contrarevoluție de către Securitate și de către Ceaușescu însuși. Ceea ce este clar este că Vlad cunoștea detaliile planului și ar fi putut să le spună revoluționarilor și militarilor despre ele. Nu a făcut-o. Este clar că știa de existența „teroriștilor”: i-a spus viceministrului de externe să fie atent, deoarece ofițerii Direcției 5 a Securității de la MAE „îi vor elimina”.
Potrivit generalului de armată Ion Hortopan, „Trupele noastre au arestat un număr de teroriști care au identificat unitatea Securității din care făceau parte (UM 672, 639, 0106, 0620), iar șeful Securității, Vlad, a sugerat că ar putea fi fanatici care acționează din proprie inițiativă”. Ceea ce este semnificativ aici este faptul că generalul Vlad își dă seama în această situație – când i se prezintă numerele unităților Securității din care făceau parte teroriștii arestați – că are puține opțiuni. În altă parte, în aceste zile de decembrie, el a încercat să sugereze că împușcăturile erau rezultatul unor criminali obișnuiți care furaseră arme, al unor civili înarmați care nu știau să tragă sau al unor maghiari.
„Teroriștii” și „Lupta de rezistență”
„Teroriștii” erau, de fapt, numele dat unei contrarevoluții eșuate de salvare a familiei Ceaușescu, care a luat forma unei „lupte de rezistență” (lupta de rezistență) de tip guerilla. Principalii și cei mai importanți protagoniști ai acesteia proveneau din Securitate.
Este semnificativ faptul că, printre documentele din Dosarul Revoluției, se află un „mesaj urgent” de trei pagini, scris de mână, datat 25 decembrie 1989, de la Domițian Bălței, ofițer de informații externe pensionat al Securității, către cei care supravegheau campania împotriva „teroriștilor”. În acesta, Bălței detaliază acțiunile și locațiile celor pe care îi numește „rezistenți”, cu alte cuvinte, cei implicați în lupta de rezistență. El vorbește despre implicarea ofițerilor și rezerviștilor Direcției a V-a a Securității (Serviciul pentru Protecția și Paza Ceaușeștilor), despre utilizarea caselor conspirative și despre centrala telefonică secretă a Securității, unde aceasta intercepta și redirecționa apelurile telefonice. El folosea termenul „rezistenți” în mod inter-schimbabil cu termenul „teroriști”. Bălței nu era însă un neofit neinițiat. La sfârșitul anilor 1960, el supraveghease crearea mecanismelor de finanțare pentru „rezistenți” din străinătate și, astfel, știa de „lupta de rezistență”.
„Lupta de rezistență” a fost elaborată la sfârșitul anilor 1960, inițial pentru a răspunde unei invazii și ocupări a teritoriului românesc, în teorie de către NATO, dar în realitate de către Uniunea Sovietică și aliații săi din Pactul de la Varșovia. De-a lungul timpului, planul a fost adaptat pentru a contracara o potențială lovitură de stat militară sau o revoltă populară. Cu toate acestea, autorii săi nu ar fi putut niciodată să conceapă și să se pregătească pentru o revoltă populară atât de amplă, în care Armata a dezertat de la regim și s-a alăturat poporului, așa cum s-a întâmplat în decembrie 1989.
La fel ca alte așa-numite „forțe stay-behind”, acesta viza să provoace panică, haos și confuzie, cu scopul de a încetini avansul inamicului și de a împiedica funcționarea normală a guvernului „ocupant”. În etapele sale inițiale, planul nu prevedea cucerirea obiectivelor militare și politice, deoarece, chiar dacă ar fi avut forțe pentru a cuceri astfel de obiective, era puțin probabil să aibă suficiente forțe pentru a le menține. Era un plan pentru o bătălie care putea dura săptămâni sau luni, dar calendarul comprimat al evenimentelor din decembrie și capturarea și reținerea soților Ceaușescu i-au obligat să accelereze calendarul și tipurile de acțiuni întreprinse, pentru a include eforturi de infiltrare și ambuscade. În mod remarcabil, pregătirile pentru ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie 1989 au început, în unele cazuri, înainte de al XIV-lea Congres al PCR din noiembrie, și mai ales în zilele care au precedat data de 22.
În sudul României, de la granița cu Iugoslavia, care nu era membră a Pactului de la Varșovia, până la Marea Neagră, trecând prin munții din centrul țării, au avut loc cele mai intense acțiuni în decembrie 1989. Concentrarea asupra imaginilor televizate ale CC sau TVR omite faptul că adevăratele bătălii s-au dat în locuri aflate în afara atenției mass-media naționale și internaționale, precum Reșița și Hațeg. Este semnificativ faptul că unitățile antiaeriene au reprezentat un obiectiv de interes special pentru „teroriști”. Acestea au fost supuse războiului radioelectronic, tirului terestru și unei valuri de apeluri telefonice de dezinformare și interceptări sau blocări ale comunicațiilor lor. Unitățile antiaeriene au fost vizate deoarece „teroriștii” aveau nevoie să asigure spațiul aerian în aceste puncte mai vulnerabile (granița cu Iugoslavia; Marea Neagră) pentru a evacua sau infiltra forțe și, dacă îi salvau pe Ceaușești, pentru a-i scoate din țară.
Responsabilitatea lui Iliescu
Deoarece „teroriștii” existau și luptau în numele lui Ceaușescu, Ion Iliescu nu este vinovat de crimele invocate în actul de acuzare. Acesta va fi un răspuns nepopular pentru mulți români, dar este adevărul găsit în dosare și în alte dovezi fiabile. Greșelile lui Iliescu au fost mai degrabă legate de ceea ce nu a făcut, decât de ceea ce a făcut – păcate de omisiune, mai degrabă decât păcate de comitere. El a fost reticent în a-i executa pe Ceaușești, chiar dacă se adunau dovezi că, atâta timp cât Ceaușeștii rămâneau în viață, haosul și moartea vor continua.
În calitate de șef al CFSN și apoi de președinte, disponibilitatea sa de a acorda amnistii și refuzul de a trage la răspundere Securitatea au contribuit la îngroparea adevărului despre decembrie 1989. Rolul său în „Mineriada” din 13-15 iunie 1990 ar putea fi considerat din punct de vedere legal criminal. Iliescu a fost într-adevăr o figură de tranziție și, dacă ar fi acceptat acest rol și s-ar fi retras de la putere în 1990, reputația sa ar fi fost mult mai bună astăzi.
Românilor le place să considere evoluția politică a țării după 1989 – șapte ani de guvernare a succesorilor Partidului Comunist Român – ca fiind unică. Nu trebuie să se uite prea departe pentru a vedea că evoluția politică a României nu a fost, de fapt, unică. În Bulgaria, cu o scurtă excepție în 1991-1992, puterea politică a fost dominată de Partidul Socialist Bulgar, succesorul Partidului Comunist Bulgar.
În Serbia, Slobodan Milosevic a deținut puterea până în 2000. Și, spre deosebire de Milosevic, care a refuzat să se retragă când a pierdut alegerile, Iliescu a renunțat pașnic la putere în 1996 (după ce a pierdut alegerile) și din nou în 2004 (când mandatul său a expirat). Și în timpul celui de-al doilea mandat (2000-2004), România a continuat să progreseze către aderarea la UE și NATO, aceasta din urmă fiind realizată efectiv în timpul președinției lui Iliescu.
Ce lipsește și ce ar trebui să știe tinerii români despre decembrie 1989
Din păcate, dosarul Revoluției este incomplet. De exemplu, am observat că în cazul orașelor Sibiu, Brăila, Craiova și Reșița lipsesc volume. Suntem destul de siguri că lipsesc volume și în cazul altor localități. Am aflat pe calea cea grea că multe dosare din Dosarul Revoluției au fost trimise înapoi la parchetele locale sub pretextul că „nu conțineau informații relevante pentru anchete”. De fapt, cele câteva dosare pe care le-am recuperat de la un parchet local arată exact opusul și că par să fi fost trimise înapoi la parchetele locale pentru a fi îngropate. Deși procurorii au închis dosarul care examina evenimentele din 15-22 decembrie 1989, aceste dosare probabil trebuie redeschise pentru a evalua în mod corespunzător responsabilitatea pentru vărsarea de sânge din Timișoara și din alte părți. La fel cum procurorii militari nu pot fi credibili în ceea ce spun despre ceea ce s-a întâmplat după 22 decembrie, credem că nu pot fi credibili în totalitate nici în ceea ce privește evenimentele dinainte de 22 decembrie.
Tinerii ar trebui să știe că Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost „victime” ale Revoluției, așa cum a sugerat Pitu în legătură cu procesul și execuția lor. Ei au fost responsabili pentru vărsarea de sânge și moartea, inclusiv după 22 decembrie. Tinerii români trebuie să știe că ar trebui să fie mândri de modul în care au acționat majoritatea cetățenilor români în decembrie 1989. Revoluția română din decembrie 1989 ar trebui privită ca un eveniment eroic care a câștigat recunoaștere la nivel mondial.
Fosta Securitate a furat Revoluția de la români, pentru a-i face să creadă că agenții străini au jucat un rol important înainte și după 22 decembrie, pentru a-i face să creadă că evenimentele au fost mai degrabă o lovitură de stat decât o revoltă populară. Românii trebuie să revendice autenticitatea, spontaneitatea și curajul Revoluției din decembrie 1989 de la fosta Securitate.
